Nicolae Carandino

Istoria României de după al doilea război mondial a stat aproape o jumătate de secol sub semnul malefic al împărţirii

Europei după înţelegerile de la Ialta din 1945, când pe spaţiul geopolitic al bătrânului continent a apărut cortina de fier şi a început…război rece.

Elita culturală , ştiinţifică, financiară şi economică a României a fost eliminată, decimată stupid în memorialul durerii de la Canal, de la Jilava, de la Sighet şi din Deltă sau din Balta Brăilei şi Bărăgan. Au fost eliminaţi şefi de partide ca Iuliu Maniu şi, după aceleaşi reguli, torţionarii regimului şi-au ucis şi dintre membrii marcanţi ai ideologiei roşii , pe Lucreţiu Pătrăşcanu.

Scriitorul şi publicistul brăilean Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic şi dramatic, traducător şi memorialist din România.

Fiul Elenei şi al lui Gherasim Carandino, a fost  unul dintre victimizaţii memorialului durerii, atestat fără menajamente şi condamnat după un simulacru de judecată, în cadrul procesului de operetă al fruntaşilor Partidului Naţional Ţărănesc, alături de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

A urmat liceul în Brăila, pe care l-a terminat în anul 1923, şi-a luat licenţa la Bucureşti, în 1926, după care, îl găsim 3 ani, la Paris, în vederea obţinerii doctoratului. În perioada pariziană, o reîntâlneşte pe fiica profesorului său de latină-germană din Brăila, cu care se căsătoreşte acolo. Este vorba de viitoarea actriţă a Naţionalului – Lilly Carandino.

Reîntors în ţară, devine redactor şef la „Facla”, publicaţie de stânga, condusă de N.D. Cocea, între 1930 – 1938 şi colaborator sau redactor la principalele publicaţii tinereşti ale vremii: „Credinţa”, „Reporter”, „Azi”, „Floarea de foc”. Preocupat în special de mişcarea teatrală, Carandino face parte din redacţia revistelor „Rampa” – 1941 şi „Bis” – 1942-1946. Colegii de breaslă îl aleg vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti între 1938 şi 1944.

Ca scriitor debutează în 1939 cu „Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclee”, o evocare romanţată, în care documen­taţia riguroasă se dizolvă în pagini literare de bună calitate. Lucrarea fusese publicată în vara aceluiaşi an sub formă de foileton în „România”, şi la apariţia în volum a fost apreciată, într-o cronică, drept „cel mai mare succes de senzaţie al sezonului literar”. Interesul publicului s-a datorat în mare parte accentului pus pe unele referiri la viaţa particulară a cântăreţei, care a numărat printre admiratorii apropiaţi perso­nalităţi de primă mărime – Gounod, Verdi, Puccini, Mascagni sau regele Carlos al Portugaliei. Următoarele volume, cuprin­zând comentarii şi însemnări critice privitoare la viaţa teatrală, dar şi memorialistică, apar după revenirea lui Carandino în zona preocupărilor gazetăreşti.

În ianuarie-martie 1945 devine directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor, fiind ultimul cumulard al celor două funcţii; după instaurarea guvernului Petru Groza, Carandino îşi prezintă demisia, fiind urmat la direcţia Teatrului Naţional de Tudor Vianu, iar la cea a Direcţiei Generale a Teatrelor, de N.D. Cocea.

Datorită atitudinii sale deschise împotriva regimului de dictatură antonesciană, este internat în lagăr, la Tg. Jiu, în 1942.

Arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Condamnat în acelaşi an la 6 ani temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi 1,000 de lei cheltuieli de judecată.

A fost deţinut în realitate 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti. Domiciliu forţat, până în 1962, în Bărăgan, la Bumbacari şi Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice şi traduceri în limbile greacă, franceză şi italiană.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din ţară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986).

Cititorii fac cunoştinţă cu date inedite despre începuturile ziarelor „Dreptatea” şi „Curierul”, înscenarea de la Tămădău, ancheta în acest caz, procesul, închisorile de la Galaţi şi Sighet, evocă pe Maniu în închisoare, evocă viaţa în deportare, la Bumbăcari şi Rubla, şi mai ales ultimele sale clipe în celulă cu Iuliu Maniu. Acesta, imobilizat la pat, este ajutat de Carandino. Carandino îl spală, îl hrăneşte, populând clipele cu amintiri şi consideraţii politice. Învins de vârstă şi de boală, Maniu este conştient că sacrificiul său va rodi nu peste mult timp în viaţa publică a ţării. Însemnările se termină cu un fel de portret al lui Maniu în faţa istoriei. Citesc două pasaje: „Pus în alternativa de a fi preşedinte al sclaviei româneşti, sau de a muri în închisoare, nimeni nu a acceptat cu mai multă seninătate, cu mai mult eroism jertfa de sine. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

Prin Hotararea nr. 72, din 1 septembrie 1995, Nicolae Carandino a fost declarat Cetatean de Onoare al Brailei.

Volume

• „Viața de glorie și pasiune a marii cîntărețe Darclée“, București 1939
• „De la Electra la Dama cu Camelii“, București 1971
• „Autori, piese și spectacole“, București 1973
• „Actori de ieri și de azi“, Cluj 1973
• „Radiografii teatrale“, București 1976
• „De la o zi la alta“, I, București 1979
• „Teatrul așa cum l-am văzut (1935 – 1946)“, București 1986
• „Nopți albe, zile negre“, memorialistică, București 1992
• „Rezistența – prima condiție a victoriei“, articole politice apărute în „Dreptatea“ (1944 – 1947), București 2000

Traduceri

• M. Raval – „Istoria Parisului“, București 1942
• Sophocles – „Electra“, București 1974
• Ioanna Tsatsos – „Jurnal de ocupație“, București 1980
• E. Averoff-Tossitza – „Cînd zeii ne binecuvîntau“, București 1981

Surse : Sursa: Dumitru Anghel – “Cetateni de onoare ai Brailei”; Wikipedia; www.revistaclipa.com

Comentarii

comentarii