În „centrul comercial al lumii islamice” apar ateliere orânduite pe bresle (isnafuri) : cojocarii ce confecţionau cabaniţe, cepchene, ghiobece sau mindirigi (saltele), caftangii făceau haine lungi şi împodogite, cizmarii (cavafii), băcanii (actarii) ce produceau cerviş, furda, kebab, sugiuc, gâldâbaş, simigerii – fabricanţi de simit (pâini mici ).
Alţi meşteşugari : tufecgii (armurieri ), ceaprazari, marangozi (dulgheri navali) sau binigii (zidari). La chefuri se auzeau numai manele cântate de arfoniste (racolate de pezevenghi şi câzlari (proxeneţi şi eunuci), acompaniate la kemanuri sau geamparale, agemoglanii (copii creştini răpiţi) îmbrăcaţi cu ceacşâri ( pantaloni largi şi roşii), libadea (vestă) şi fes, serveau tantururi (tăvi) cu alviţă, baclavale sau sarailii preparate de cichirigii (sekerdjy = cofetar).
Aceasta era viaţa celor cu bani, cu ghevghirele (cămările) pline şi cu budurum-uri ( gropi de pământ arse, pentru
cereale) cât mai multe. Asemenea gropi (silozuri), circa trei mii, au fost astupate după anul 1832.
În 1565, se înfiinţează Tuna Kapudanligi – Căpitănia de port, iar în 1574, Ioan Vodă cel Cumplit dă foc oraşului, cronicarul leşesc L. Gorecki scria că soldaţii au luat „mult aur, argint, nestimate şi mărgăritare, oraşul era cel mai avut în acele părţi”, iar Miron Costin nota : …intrând în târg au tăiat pe turcii din Brăila, cât nici câine n-a rămas viu şi curgea sângele pârâu în Dunăre..
Oraşul avea deja 23 de cartiere pe 3400 hectare, 745 de gospodării, Capuchehare ( dregătorul) – ţine legătura cu imperiul, portul era condus de Emin iar pescăria de Nazâr. Raportul veneţian din 5 mai 1595 al lui Marco Venier – trimisul lagunelor la Poartă, nota că în „prima schelă a Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, în urma cuceririi, a găsit un milion de bani în aur.
Situarea Brăilei la intersecţia drumurilor comerţului internaţional, ca „drumul Braşovului”, „drumul moldovenesc” şi „drumul turcesc” trans-dobrogean, cât şi poziţionarea pe segmentul maritim al Dunării i-au conferit premisele naturale ale asumării acestui rol.
La 1620, aici se trimite mult lemn, care ajunge şi la atelierul naval unde începe construirea de mici corăbii. Caiacele domneşti ale lui C. Brâncoveanu, cu pavilion albastru şi vultur staţionează des aici, dar în iulie 1711, oastea Ţarului cucereşte cetatea, dar nu pentru mult timp, Brăila va constitui unul din obiectivele de seamă pentru ruşi şi turci.
În 1722, ruşii prelungesc fortificaţia până la Dunăre, pe 10 decembrie 1726, guvernatorul raialei – nazârul, trimite la Măcin dunamna (escadra fluvială), pentru întâmpinarea lui Gr. Ghica, numit domn al Moldovei, care pleacă la Galaţi cu două şeici în mare pofală (pompă).
Atelierul naval construieşte dubase şi şăici pentru transportul celor 5000 de tone de grâu anual spre Înalta Poartă, iar teologul german Iacob Elsner, scria despre cetatea port, întărită cu 5 turnuri.
Din 1759, la Brăila se află un delegat al Ţării Româneşti, care strângea toate chitanţele eliberate de Nazârul târgului, pe baza cărora certificatul se trimitea la Constantinopol, dovadă că zahereaua a fost livrată.
Ecaterina a-IIa a RusieiPe lângă săracii oraşului mai erau ciprioţi, armeni, bulgari sau tătari = sudiţii (supuşi străini), dar şi ţăranii fugiţi de pe moşiile latifundiarilor, puţini aveau ghiociur ( căruţă cu cai). Localnicii din port dormeau printre schele, „la hotel de vară”(pe mal), alţii îşi amenajau colibe în stufăriş, săpau bordeie sau făceau case din lemn (viitoarele mahalale Atârnaţi şi Comorofca ), erau oricum mai liberi decât iobagii din raia.
La 1769, Înaltul Ierarh al Mitropoliei Brăila are în subordine Proilava, Reni, Hotin, Ucraina, Nistrul şi toată Dunărea, numele oraşului apare în multe documente, şi Ecaterina a-IIa a Rusiei îi scrie lui Voltaire despre Brahiloft şi luptele dintre armata rusă şi turci.
VA URMA