De curând am intrat în posesia unor povestiri frumoase. Rânduri ce împletesc sentimente felurite și nasc idei mii. Autoarea este nepoata cunoscutului poet brăilean Aurel M. Buricea și nu putem să nu gândim măcar pentru o fracțiune de secundă că gena, startul în viață, contează mult.
Vă anunțăm pe această cale că vom publica pe rând frumoasele povestiri ale frumoasei domnișoare GITTA ELISA MACOSTRAI pentru cei care nu ai vândut lectura pe telecomandă, pentru cei care cred că al nostru creier are nevoie de material bun de exercițiu zilnic, pentru voi care iubiți să citiți.
Lectură plăcută!
” Peste oras se aseza o lumina sobra. Ceva ce indica ca nu e prima oara cand avea sa se intample. Cand totul avea sa se invaluie usor in zgomot. Traise aceasta experienta si inainte. Luminile o orbeau si ii creeau impresia ca soarele exista pentru a-i iradia spiritul, iar universul o distruge. Ii deschidea ferestre pe care ea pe care ea pasea incet, dar sigur catre un nou infinit, unde gasea acelasi haos iluzoriu, nesiguranta si dorinta de moarte. Se lasa purtata pe un val in care dragostea ii promitea fericire, insa cu cat se straduia mai mult sa o gaseasca, cu atat se gasea luptand cu fantome. Fantomele trecutului, fantomele parintilor sai, fantomele cartilor citite, fantomele acestui loc parasit. Toate impletite intr-un buchet etichetat cu cuvinte. Rostite prea devreme sau prea tarziu, aceste cuvinte gaseau mereu o modalitate sa o paraseasca in vid. Intunericul ramas dupa apusul soarelui ii linistea putin cate putin din suflet, lasand-o sa priveasca lung catre ruinele orasului. Zilele nu mai aveau aceeasi culoare ca in vremea inocentei. Orasul pe care il observa nu se mai scalda in lumina divina, ci mai degraba prevestea ceva apocaliptic.Pereti daramati la fel ca si gandurile sale fericite. Acolo unde in trecut se inaltau constructii, acum vedea ramasitele uitate de vizionarii de alta data, parca si ei descumpaniti de ceata ce se cufunda peste metropola. Se plimba pe holurile cladirii si ii dadeau sentimentul ca totul se clatina ca sub un cutremur devastator. In mintea ei totul avea sa se naruie curand. Poate azi, poate maine, poate in ziua in care doctorul ii va da vestea ca va trebui din nou internata. Astepta momentul cu nerabdare. Ca un copil rebel ce cu ura in privire isi asteapta pedeapsa. Totul era la fel de trecator ca si zilele de glorie ale acestei case in care se pierduse, insa lasa urme la fel de adanci in mintea si spiritul ei. Ca zgarieturile unei fiare ce nu o putea controla si uneori ii domina viata precum o marioneta. Isi amintea cum isi petrece timpul pe terasa locuintei sale, privind micuta gradina din fata casei, intrebandu-se deseori de ce brazii traiesc indiferent de sezon, de ce nu le palesc culorile si oare sunt si ei o specie ce s-a adaptat trecerii timpului si schimbarilor pe care acesta le supune asupra martorilor nascuti pe Pamant. Isi permitea sa se piarda in curiozitatile Universului in acest loc, cu intrebari neraspunse si vise lucide. O facea sa gandeasca, sa traiasca in micul ei balon, sa simta ca nu se pierde in neant. Simtea fericirea singuratatii ca si cum ar fi a ei. Lasa planeta sa se invarta privind ca un martor nascut hazarduos in amestecul de sentimente.”
[the_ad id=”12306″]