Deschid ochii…m-am trezit…aceeaşi cameră, aceeaşi viaţă, bun…Mă ridic încet, nu pot să respir…îi las inimii răgaz să îşi revină..nu respir puternic pentru a nu simţi acele ace…încet, că nu e grabă…oricum nu am unde să mă duc…acum că am trecut şi de etapa asta, stau pe marginea patului şi mă încearcă sentimente stranii, de ură, dispreţ, deznădejde… De la ce oare!? Abia m-am trezit… pfff un vis de rahat, fără scop,fără sens, dar cu trăiri intense…nici măcar să visez frumos nu mai pot…e lasă că trece în timpul zilei…nu e primul doar. În loc să merg la baie ca orice om normal, mă îndrept spre bucătărie unde îmi prepar excitantul cu acea cofeină care îmi porneşte motorul… Mă uit ca o dobitoacă la flacăra aragazului aşteptând ca temperatura apei să crească odată…prepar tot, în timp ce mă gândesc „la ai mei” cei dragi, mulţi şi iubiţi sau nu neapărat… îmi vin imagini vechi în minte demult uitate…Apoi mă gândesc câţi din lumea asta sunt în aceeaşi postură?
Să facă cafea şi să se gândească la cei dragi, fix în acelaşi moment cu mine. Atipic, deci nu mai insist…
Mă aşez la pc, îl deschid ca să pot trăi după acea matrice bine stabilită de subconştient căci altfel ce?…Sentimentele date de vis nu îmi dau pace, încerc să găsesc o logică dar nu îmi iese…cum dracului să nu îmi aduc aminte ce m-a putut enerva atât de tare în vis…trebuie să scap neapărat de acest disconfort căci până deseară mă secătuieşte de tot… ascult piesa preferată, îmi imaginez numai lucruri bune, nimic…nu mă vindecă. Abandonez pentru moment lupta şi îmi aduc aminte că trebuie să plec. Merg la baia omisă iniţial, îmi pun „masca” de om normal şi plec. Afară e frig, zăpadă peste tot, vecinii se plâng de facturi mari, nu îi ascult pentru că nu vreau să mă împovărez inutil.Merg înainte şi văd un grup de copiii, se bucură…în sfârşit se poate şi aşa ceva…roşii în obraji, frumos. Trec mai departe şi un gând că în viaţa asta, mai devreme sau mai târziu voi fi mamă, mă face şi pe mine să roşesc… Ce mi-o fi venit ..?! Hai că am treabă, înaintez cu greu şi până şi acest lucru mă supără. Nu mai am mult şi ajung unde trebuie, dar observ un tată ce îşi îndeamnă copilul să se ridice singur din nămeţi că nu e greu… Parcă visez…”Lasă naibii visul în pace, îi sugerez creierului”. Termin treaba fără ca măcar să îmi fi dat seama că am început. Îmi place afară, trag aer în piept puternic, dar inima îmi aduce imediat aminte că e o necutezanţă aşa că mă opresc.Cum mă să mă stăpânească un vis?! Ajung înapoi în aceeaşi casă, la aceeaşi viaţă… primesc telefoane de la cei dragi e ok, ceva cotidian, încă vreo două trei de la necunoscuţi ce vor de muncă, nu mai am cum să îi ajut momentan…şi ce să vezi, o vorbă spusă de un necunoscut la telefon îmi aduce visul ca şi desenat. Deci asta era…jumătate de zi m-am lăsat pradă unui sentiment de care eram foarte conştientă. „Trădarea” oo de câte ori „draga de ea s-a aşezat cu mine la masă, la o cafea, la o plimbare, în pat, în inimă…” în toţi aceşti ani mi-a fost aproape, dar eu eram obişnuită cu ea, de ce să conteze mai mult acum ca oricând…habar nu am. E aici, îmi suflă în faţă, îmi ia aerul şi simpla bucurie cotidiană, căci în vis a câştigat deja. Să mai alung o dată gândul, mi-e frică pentru că de câte ori va reveni, şi va reveni constant, revine din ce în ce mai puternică. Ce să fac să scap!?! „-Nimic” îmi şopteşte inima…”ceea ce ai făcut şi până acum, nu e mare lucru”..hm…pentru cine nu e mare lucru? Că abia mai ştiu ce e vis şi ce nu.. De ce e diferit acum, căci am avut dimineţi cu lacrimi pe obraz şi o zi superbă, sau dimineţi euforice şi o zi groaznică…Şi acum iar mă gândesc, câţi dintre voi care au citit sau citesc acest articol au mai păţit aşa ceva…sau câţi în acest moment cred că sunt „în lumea mea”?!…