BRĂILA – TÂRG OTOMAN
Brăila devine un loc de refugiu fiscal, Nazârul – răspundea de Flotilă şi de agenţii administrativi şi fiscali din oraş şi port ; Cadiul – judeca după legea sfântă (şeriat) toate pricinile ivite în „cazaua” sa, creştinii putând să se judece separat.
Ocuparea oraşului n-a însemnat o întrerupere a vieţii economice, s-a produs doar o substituire a beneficiarului veniturilor vamale şi direcţiei exportului – Stambul ; activităţile continuă : pescuit (mult morun), export de sare (ce venea de la Telega sau Slănic), lemn şi grâne.
Numai în toamna anului 1559, s-au încărcat 62 de corăbii cu orz pentru Nicopol, dar vâslaşii trimişi de Petru cel Tânăr, lasă în părăsire vasele .
Din Ibrail se trimit produse animale dar şi animale vii : oi, vaci, ce sunt trecute la Măcin cu şlepurile ; timp în care boierii opozanţi, înfrânţi la Serpăşeşti, se refugiază aici.
La sosirea corăbiilor, aşteptau paşale şi bei, aianuri şi subaşe, zapcii, giumrucgii şi saicgii, militari şi slujbaşi administrativi, zaimi şi timaroţi din raia, balgii şi geleii (negustori). Toţi voiau să cumpere pe kelipir, avizi de matrapaz (acaparare) şi bucuroşi de sifte (saftea) în daraveri (afaceri) norocoase.
Vindeau prin trampă (troc) sau plătind mangâri peşin (bani înainte), tumbazele, cemurile sau darsenele (corăbii de tot felul ), dalmatine, levantine greceşti, mahone otomane aduceau cutnie (stofe de bumbac), camohas de Veneţia, hasale indiene, giubele franţuzeşti, fesfese şi gabarale (podoabe), sageacuri, zarfuri, hurmuze şi peruzele, catifea, piei de fiare, arcuri sau funii.
Comerţul serios decade şi pentru toate „marafeturile”, pleacă la Stambul toate bogăţiile ţării ; aceasta era gelepirea cea nouă.
Toţi vin la Ibrail, atraşi de dorinţa câştigului mare şi facil, devin „negustori” în jefuirea bogăţiilor ţinutului, au zahanale şi tarabe ; despre această „industrie” povesteşte şi istoricul armean Hugas Ingigian, la 1800, în „Geografia celor patru părţi ale lumii”. Pe aceste meleaguri, nu mai debarcau decât gelepi, balgii, cazaclii şi capani, însoţiţi de sunecgii (birari pentru zehera – armată).
Centru comercial al lumii islamice, devine şi un centru meşteşugăresc, apar ateliere orânduite pe bresle (isnafuri) : cojocarii ce confecţionau cabaniţe, cepchene, ghiobece sau mindirigi (saltele), caftangii făceau haine lungi şi împodogite, cizmarii (cavafii), băcanii (actarii) ce produceau cerviş, furda, kebab, sugiuc, gâldâbaş, simigerii – fabricanţi de simit (pâini mici).
Alţi meşteşugari : tufecgii (armurieri), ceaprazari, marangozi (dulgheri navali) sau binigii (zidari). La chefuri se auzeau numai manele cântate de arfoniste racolate de pezevenghi şi câzlari (proxeneţi şi eunuci), acompaniate la kemanuri sau geamparale, agemoglanii (copii creştini răpiţi) îmbrăcaţi cu ceacşâri (pantaloni largi şi roşii), libadea (vestă) şi fes, serveau tantururi (tăvi) cu alviţă, baclavale sau sarailii preparate de cichirigii (sekerdjy = cofetar).
Aceasta era viaţa celor cu bani, cu ghevghirele (cămările) pline şi cu budurum-uri (gropi de pământ arse, pentru cereale) cât mai multe. Asemenea gropi (silozuri), circa 3000, au fost astupate după 1832, iar după 1960, intrările a peste 850 de hrube.
În 1563, pe aici trece Alexandru Lăpuşneanu (cu ajutor turcesc spre tronul Moldovei), în Cetăţuie sălăşuiau geamiile şi magaziile cu pulbere, gebeg – urile şi ortalele ienicerilor, pe metereze străjuiau banimez – urile (tunuri mari).
În primul cerc se aflau casele neguţătorilor şi ale târgoveţilor avuţi, iar în afara şanţurilor cetăţii se găsea bitpazarul (târgul păduchilor), cu bordeie din vălătuci de lut, ale sărăcimii ; nevoiaşii duceau o existenţă mizeră, lucrau ca pescari, vâslaşi sau hamali.
La 1857, oraşul număra 577 de gospodării ne-musulmane (circa 3350 creştini).
VA URMA
frumos sa sti despre istoria orasului tau,cu siguranta am sa urmăresc toate episoadele !