” M-am născut în cel mai frumos port de la Dunăre, plin de soare şi de neprevăzut. Mereu curgătoare, apele fluviului aduceau şi duceau cu ele alte şi alte întâmplări… M-au dus şi pe mine, când am crescut, dar nu destul de departe ca să uit de firul întoarcerii înapoi. Revin mereu în portul copilăriei şi adolescenţei mele, Brăila, pentru a căuta urmele vechilor amintiri: pomişorul din poarta casei, care are acum o coroană imensă şi este arbore ocrotit, pragul de lemn din curtea copilăriei noastre pe care împreună cu verii mei cântam cu glasuri piţigăiate Juna Rodica voioasă trece, îndrumaţi cu energie de tata, care visa să ne formeze voci muzicale. Am devenit afoni, cum era, de fapt şi dirijorul, respinşi cu toţii din toate corurile unde eram trimişi să facem parte. Totuşi când ne întâlnim în curtea casei noastre de la Brăila, mai îngânăm cântecul, câteodată aşa, ca o amintire dintr-un alt timp. Dar nu mai stăm pe prag, ca atunci: azi genunchii care ne ajung pân’ la gură…
Cel mai frumos era când coboram Vadul Danubiului, dimineaţa, 
plecând cu toţi la Dunăre să înotăm spre a ajunge vizavi la plajă şi la pescuit. Ne lăsam hainele la nea Vasile (un leu ţinutul), luam câţiva pepeni ca să-i avem mai târziu de mâncare, apoi ne luam la luptă cu Dunărea, bând apă limpede din mijlocul ei (era atât de curată că ne vedeam degetele de la picioare). Seara târziu, când ne întorceam către casă, mamele noastre stăteau pironite în mijlocul drumului, speriate să nu ni se fi întâmplat ceva. Le-a rămas numai umbra acolo… Azi nu mai sunt.
Patima Dunării era împărţită frăţeşte cu plăcerea plimbărilor prin oraş, o adevărată citadelă balcanică, populată de fel de fel de 
naţionalităţi. La Armeanu era o băcănie mică, înghesuită, cu o firmă sprijinită de uşă, pe care scria: Zahăr candel, Năhut, Cafea pisată. Adeseori, plasam cu cărbune o sedilă sub litera S, declanşând fuga legănată după noi, a băcanului, făcând eforturi zadarnice să ne prindă. Ne aduceam cu nostalgie aminte de el şi de barba lui stufoasă şi neagră. Şi de vecinii de peste drum: cofetăria La Stoiciu, de unde cumpăram sarailii şi bragă rece, debitul de ţigări La Maria Popescu, de unde trebuia să aducem acasă Naţionale, Cuvântu’ şi Restu’ , frizeria La Samil, al cărei maestru nu avea niciodată foarfeci ascuţiţi, băgând groaza în scăfârliile noastre, prăvălia de colonie şi delicatese La Grigore Bezanov …Şi de câte nu ne mai amintim când ne întoarcem acasă… De librăria Cartea de Aur, unde intram cu sfială, de biblioteca Petre Armeanca unde 
uitam câteodată să ducem cărţile înapoi, de colegii de clasă, de învăţătorii şi profesorii noştri, de Biloi, Mortu’, Cocoşel, sau Clei, fiecare cu hazul şi cu porecla lui. Mai erau şi serbările de sfârşit de an, jocurile din Grădina Mare sau din Parcul Monument, plimbările cu părinţii la Lacul Sărat şi cu vaporul pe Dunăre la Galaţi.
Într-un concediu, am adus într-o glastră acasă un brăduţ. L-am sădit în faţa intrării. Azi, vârful lui depăşeşte cu mult streaşina casei şi acoperişul. Îi ajustez mereu ramurile, să putem trece nestingheriţi. Şi pomii copilăriei noastre au crescut. Bucuroşi că venim să-i vedem şi că i-am lăsat să trăiască, înfloresc primăvară de primăvară, dau toamna roade bogate, de care ne bucurăm. Vara, fac coroană de umbră şi roţi de răcoare în jurul casei. Stropim iedera şi florile cu stropitoarea bunicului. Greblăm cu grebla bunicii. Aşezăm masa în curte, cu scaune multe, pentru cei care sunt şi pentru cei ce au plecat dintre noi. În parfumul de iasomie încet-încet, amintirile noastre încep să miroasă a vară şi a Dunăre. Abia aşteptăm să vină mai repede dimineaţa, ca să fugim către ea.”
„Formula As”, Anul X, nr. 401, Februarie 2000
Sursa: Amintiri din cel mai frumos port al Dunării, Valeriu Avramescu