Privilegiul comercial pentru braşoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca aşezare importantă a Ţării Româneşti. În 1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”.

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ţinut, aşezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăşi intemeierea Ţării Româneşti prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila; iar alţii s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut oraşă şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deşi foloseşte vechiul letopiseţ scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat şi de Cantacuzino, aminteşte doar că domnul întemeietor „Radu Vodă… au început a-şi tocmi şi a-şi îndrepta ţara cu judeţe, cu judecători…, lăţindu-se până la Dunăre şi până la Siret… ”.

Izvoare exterioare Ţării Româneşti, Letopiseţul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopiseţele de la Putna (numărul 1 şi numărul 2) ne dau una şi aceiaşi ştire şi anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ştefan cel Mare (1457 – 1504) la 27 februarie 1470, marţi în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea şi al XV-lea este Laonic Chalcocondil , unul din cronicarii Bizanţului.

Izvoarele beletristice, puţine ca număr şi nu întru totul concludente în privinţa valorii informaţiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepţia Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părţi ale sale, date şi fapte legate de relaţiile Ţării Româneşti cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Aşa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediţie navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 şi 1341 . Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediţia din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Ţării Româneşti, condusă de Vlad Ţepeş. Este şi locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăşi prezenţa sultanului în oraş: „Şahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Şi de acolo a pornit spre Adrianopol”.

Izvoarele diplomatice din cancelaria Ţării Româneşti îşi încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor braşoveni şi din Ţara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368 . El constituie totodată şi cea mai veche dovadă ǎ existenţei Brăilei ca aşezare a Ţării Româneşti. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum şi un altul, posterior cu trei decenii aceluiaşi moment. Este vorba, pentru cel din urmă de ştirile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.

Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean şi gurile Dunării au fost în atenţia şi intersul negustorilor şi călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche menţiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.

O altă sursă cartografică, pe care socotim a fi, a doua menţiune a Brăilei ca vechime, ar fi o hartă nautică probabil italiană ca realizare aflată în Arhivele de stat din Zagreb şi datată de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 1320-1370.

Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărţi nautice, mai mult sau mai puţin folosite de istoricii români în ceea ce priveşte descifrarea realităţilor din staţiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 şi 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărţile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 1480-1493, unde oraşul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creştere spectaculoasă a numărului de portulane, aşa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca 1520) numele apare sub forma Brelago.

Ultimele izvoare ce scot în evidenţă arealul brăilean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de două monede de la Roman III Argyros (1028-1034) şi de la Mihail al IV-lea (1034-1041). Ambele sunt găsite la Brăila, ultima foarte recent adică în timpul cercetărilor arheologice din 1993. Veacurile următoare sunt relativ bogate în mărturii numismatice explicaţia fiind circulaţia monetară datorită comerţului, provenienţa lor fiind diversă: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, şi anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceştia, avându-şi centrul puterii lor tot în Panonia, ca şi hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul ţărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuţi din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediţii, izvoarele bizantine afirmă că ţinutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu . Afirmaţia aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga ţară carpato-dunăreană, deci şi la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.

Populaţia de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populaţiei autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populaţia se regăseşte în regiunea intermediară dintre Chiscani şi Baldovineşti, adică pe locul Brăilei şi Brăiliţei. Numărul locuitorilor din această regiune creşte o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerţ activ cu peştele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimiţându-l cu carele atât în Muntenia şi în Moldova, cât şi mai departe, până în Polonia, aceşti locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporeşte prin cei ce vin să se aşeze aici atraşi de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în aşezare de caracter urban. La aceasta transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse şi mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menţionată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.

După părerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs înainte de întemeierea Ţării Româneşti, adică înainte de circa 1300. Istoricul îşi susţine punctul de vedere prin amintirea unei mărturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscută si sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referă la expediţia întreprinsă de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniază concentrarea de mărfuri şi produse care are loc la Dunărea de jos. În ceea ce priveste numele de Brăila, acestă este un nume romănesc,vine de la numele de persoana Brăila, numele acestea terminate în –ilă, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brăila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brăila din Drăgoiani” ca martor la împărţeala pe care o făcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplată înainte de data documentului . Numele de Brăila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoană, terminate în –ai. Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al căror înţeles originar s-a pierdut .După întemeierea Ţării Româneşti, Brăila va cunoaşte o deosebită înflorire , fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunăre şi Carpaţi într-o singură formaţiune politică. Viaţa acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datorită faptului că drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât şi pentru saşii din Transilvania, târgurile crescând ca număr şi amploare, importul şi exportul prin Brăila vor creşte şi ele.

Întemeierea statului Ţării Româneşti a însemnat şi înfiinţarea judeţelor ca unităţi administrative în cadrul lui. De fapt, ca realităţi geografice şi economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de aşezări omeneşti din bazinul unui râu sau dintr – o porţiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formaţiuni sunt încadrate în noul stat şi fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti şi o reşedinţă cunoscută. Un asemenea judeţ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a ţării, între judeţele Râmnicul Sărat, Buzău şi Ialomiţa: a fost judeţul Brăila al cărui pârcălab şi-a avut reşedinţa, în mod firesc, în oraşul ce a dat numele sau noii unităţi administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a judeţelor Ţării Româneşti se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul judeţ al Brăilei adoptă numele reşedinţei sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reşedinţă .

Dar întemeierea judeţului a însemnat şi un spor de populaţie, de însemnătate şi de putere economică pentru târgul sau oraşul Brăilei. La reşedinţa, unde cârmuia, în mod obişnuit, pârcălabul, s-au stabilit dregătorii subalterni, care-l însoţeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pază, ostaşii priveghind atât târgul propriu-zis cât şi portul, cu viaţa lui caracteristică şi amestecată. A sporit numărul mesteşugarilor şi negustorilor, care se îndreaptă în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populaţie sporită, centre care ofereau, prin ostaşii lor, o protecţie mai bună împotriva eventualelor atacuri şi prădăciuni. Am arătat că în jurul oraşului Brăila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, un judeţ care, nu si-a luat numele de la vreo apă, pădure, formă de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la oraşul care i-a servit drept capitală, de la Brăila.

Şi întocmai după cum prima menţiune documentară certă a oraşului este mult posterioară începuturilor existenţei sale, tot aşa şi prima menţiune documentară a judeţului; ea datează din 1481, când Ştefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari şi mici, judecilor , judecătorilor şi săracilor „din tot ţinutul Brăilei” ;domnul Moldovei întrebuinţează termenul „ţinut”, obişnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „judeţ”, din Ţăra Românească. Răspunsul la această scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor şi rumânilor „brăileni”, deci din judeţul Brăilei.

Nu avem ştiri precise asupra întinderii judeţului Brăila în epoca veche, înainte ca oraşul să fi fost ocupat de turci şi să i se fi adăugat raiaua. Se crede însă că nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost judeţul după 1829. El avea drept hotar de miazănoapte Siretul, a cărui albie veche venea însă mai spre sud decât cea de azi . Spre apus se mărginea cu judeţele Râmnicul Sărat şi Buzău, iar spre miazăzi cu judeţul Ialomiţa, a cărui capitala era la Oraşul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraş. Înspre răsărit, hotarul îl forma Dunărea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componenţa judeţului Brăila.

Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldoveneşti sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, oraşul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetăţii şi constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a oraşului dar şi a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a oraşului de către turci duce la controverse, raportul polon din 1540 arată că: „turcul, luând un oraş mare şi puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale şi a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea oraşului ar fi avut loc între iunie 1539 şi 30 octombrie 1540 şi nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareş. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele aşa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, şi cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, şi s-au mulţumit să-l pronunţe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Şi întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici şi documente, au facut Ismail tot aşa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuinţat şi de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila şi în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce oraşul reintrase în stăpânirea politică românească.

Persistenţa caracteristicului nume românesc sub dominaţia otomană este încă o dovadă de vechime considerabilă, dar şi de faptul că el ajunsese familiar şi străinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit să-l adopte. Îndată ce au luat în stăpânire oraşul, ei s-au grăbit să ridice o cetate puternică de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au păstrat descriei şi planuri ale cetăţii din secolul al XVI-lea, dar este sigur, după părerea noastră, că partea centrală sau nucleul ei n-a diferit faţă de planurile din secolul al XVIII. Această parte centrală, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul războiului din 1787-1791, şi anume 1790 , se alcătuia dintr-o incintă pătrată, avînd la cele patru colţuri câte un bastion circular: ea forma inima cetăţii, punctul ultim de rezistenţă. Această prima incintă era înconjurată de o a doua, tot pătrată, dar fără bastioane, apoi de o a treia, pentagonală, având la cele cinci colţuri câte un bastion, din care două erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunăre. O a patra incinta porneşte în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge şi în partea de sud; ea formează unghiuri dar fără bastioane. În sfârşit, o a cincea incintă, cu şapte bastioane, dublată de un şant spre exterior, se află tot sus, pe platou, fără să atingă Dunărea nici la nord, nici la sud. Casele oraşului sunt cuprinse între această incintă exterioară şi incinta a patra.

Trei drumuri străbat, prin trei porţi, ultima incintă, ducând unul spre miazazi, spre Silistra şi oraşele din câmpia munteană, altul spre oraşele din marginea podgoriei: Focşani, Râmnicul Sărat, Buzău şi apoi mai departe spre vechea capitală a Ţării Româneşti, spre Târgovişte şi de aici, fie prin Câmpulung, peste munţi la Braşov, fie la Piteşti, Slatina, trecând după aceea Oltul; cel de-al treilea drum făcea legătura cu Galaţii şi apoi cu întreaga Moldovă. Cetatea nu se mai vede astăzi, ea a fost rasă în 1828-1829, în timpul războiului ruso-turc, doar o foarte mică porţiune din vechiul zid s-a mai păstrat în dreptul malului, spre port. A mai rămas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbărie sau pulberărie ; astăzi adăposteşte budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului şanţ care mărginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradă a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevăzute cu bastioane, cu mulţimea de tunuri care o apărau, în 1809 ofiţerul rus de origine franceză Langeron le apreciază la aproape 200, dispuse în baterii construite după sistemul turcesc , cetatea Brăila avea un aspect falnic, impunător; bine apărată şi bine aprovizionată, ea putea rezista şi unui asediu îndelungat.

Oraşul se întindea în stânga cetăţii, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiaşi Langeron: „mare şi mai bine construit decât celelalte oraşe turceşti”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulţime de case spaţioase şi agreabile vederii” . O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc şi aveau streşini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinţi ale soarelui de vară, pereţii scunzi. Se mai pot vedea şi astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiţiei (între strada Călăraşi şi faleza Dunării).

La oraşenii turci mai pricopsiţi, tavanurile odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al oraşului. În timpul ridicării planului cetăţii, în 1790, de către capitanul von Vermatti, oraşul avea 2580 de case , ceea ce, admiţând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind şi pe flotanţi, destul de numeroşi în porturi, şi pe cei nedeclaraţi, din motive fiscale, iarăşi numeroşi, se crede că cifra locuitorilor depăşea 15000 . În afară de cetate, noii stăpânitori ai oraşului au ridicat şi lăcaşuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi şi geamii. Vechile vederi ale oraşului arăta mai multe minarete, deci implică existenţa mai multor lăcaşuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul oraşului (în piaţa V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turceşti şi reparatş, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea oraşului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat şi în cuprinsul cetăţii propriu-zise, adică în spaţiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.

Îndată după constituirea cetăţii Brăilei a urmat şi înfiinţarea raialei sale. Se înţelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea şi ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparaţii, etc. Anul înfiinţării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Ţara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foştilor propietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniştri de atunci, că se va ţine seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542” . Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înfiinţării raialei.

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înfiinţate pe pământul Ţării Româneşti, mai mare decât raiaua Giurgiului şi mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicaţiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), 55 de sate şi silişti, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3 . Aceeaşi cifra de 55 de sate si silişti o găsim şi în descrierea Ţării Româneşti făcută de generalul Baur, în timpul ocupaţiei ruseşti din 1768-1774 . Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micşora în vreme de război, din cauza distrugerilor şi prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăşi. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofiţerii ausrtieci în 1789, în timpul razboiului ruso – austriaco – turc, găsim numai 35 de sate şi silişti.

Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi şi de Dunăre până la confluenţa cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Ţara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovineşti, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu şi Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului şi Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparţinea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga şi de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparţineau Ţării Româneşti, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului şi prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Ţării Româneşti .

Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-şi întindă stăpânirea spre apus şi miazăzi, încălcând pământul ţării. Şi a trebuit ca domnii, în repetate rânduri să intervină la Poartă, cu jalbe şi cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Aşa au făcut Alexandru al II-lea 1568-1577) şi fiul său Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), aşa Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) . Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilităţile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării şi restabilirii hotarului raialei . O noua cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco – austriac, în 1716.

După ce domnul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, şi până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej şi şi-au întins stăpânirea; acelaşi lucru l-au făcut şi turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (1716-1719), să restabilească vechea situaţie, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (1719-1730), a putut fi readus la loc hotarul. Ştim faptele din povestirea, detaliată şi expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfaţişează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii şi dârstoreanii trecuseră hotarele ţării care le ţinea, ţara d-început şi să tindea brăileanii până la oraşul Flocii, pe baltă în sus, şi despre Râmnic şi Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul şi satele şi pusese subaşi prin sate şi scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălţi şi lua dijme dupe moşiile ţării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Şi au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăţie, ca să izgonească subaşii si să spargă satele de pe balţile şi se rămâie hotarăle iarăşi precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având şi credinţă şi voe vegheată de la turci şi puind nevoinţa cu toată inima (măcar ca şi cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împăraţiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-şi ridice stăpânirea dupe pământul Ţării Româneşti şi să ştie numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ţinut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile ţării şi au ţinut dupe cum au ţinut acei mai denainte şi au rămas ţară odihnită de aceasta” . O pricina de discuţie între domnul Ţării Româneşti şi administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moşia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câşla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moşie, daruită la un moment dat de împărăţie unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane şi era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostaşi dregători turci care se ocupau de grădinile şi domeniile împărăteşti. Cu vremea, graţie protecţiei de care se bucura moşia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiţi din judeţele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleaşi judeţe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual şi lua sub administrarea sa moşia . Aceeaşi operaţie a făcut mai târziu şi voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).

Cu toate că pierdu-se o mare parte şi cea mai bogată a teritoriului său, inclusiv reşedinţa, judeţul a continuat să existe şi să figureze în actele cancelariei domneşti. Cea dintâi menţiune în acest sens o găsim îndată după constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (1535-1545) întăreşte vechiul asezămşnt ca de episcopia Buzăului să asculte: „judeţul Buzău şi judeţul Râmnicul Sărat şi judeţul Brăila şi judeţul Săcuieni, aceste patru judeţe, cu toată hirotonisirea preotească şi bisericească”. Peste aproape o jumătate de secol, la 12 iulie <1584> voievodul Petru Cercel (1583-1585) întăreşte dreptul episcopului de Buzău , păstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „să ia dijma de la preoţii din sat din judeţul Brăilei pentru brânză şi pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme” . Timp de aproape şaizeci de ani, aşadar , după constituirea raialei Brăilei, judeţul cu acelaşi nume continua să existe şi să fie menţionat în actele domneşti, în scriptele cancelariei; unde va fi reşedinţa lui nu ştim, poate la Făurei. După aceea însă, pe vremea lui Matei Basarab, constatăm o schimbare: judeţul Brăila nu mai apare ca o entitate deosebită, de sine stătătoare, ca până atunci, ci este contopit cu judeţul Râmnicul Sărat. Aşa îl găsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordeşti din „judeţul Râmnicul Sărat şi Brăila” .Această contopire, făcută, desigur, din considerente economice,partea rămasă din judeţul Brăila sub autoritatea domnească era prea mică şi nu justifică cheltuiala legată de conducerea unui judeţ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat şi cu alte judeţe mici, atât în Muntenia cât şi în Moldova. Totuşi amintirea vechiului judeţ, de sine stătător, se mai păstra încă şi nu numai în Ţara Românească, dar şi în Moldova. Iată ce citim despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, în Descrierea Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti:”Ţinutul Brăila, de asemenea pe Dunăre.

Dincolo de Siret, nu departe de Galaţii Moldovei, este un oraş cu acelaşi nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stăpânesc încă o parte a acestui ţinut.” Judeţul Brăila se va reînfiinţa temporar, în timpul războiului ruso – turc din 1806-1812, sub ocupaţia rusească; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca şi celelalte judeţe muntene; la 3 februarie 1811, aceşti ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez şi slugerul Iancu Fotino . În ceea ce priveşte autoritatea tutelară, cetatea şi raiaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau şi Chilia şi Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul şi Turnul erau sub autoritatea sangiacatului de Nicopole.

Brăilei i s-a acordat de la început din primii ani de după eliberare o deosebită atenţie de către guvernul ţării dată fiind însemnătatea ei economică. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia războiul ruso – turc, prevedea, prin articolul V şi prin actul deosebit privind Ţara Românească şi Moldova, act dezvoltător al numitului articol şi partea integrantă a tratatului, ca cetaţile turceşti de pe malul stâng al Dunării împreună cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Ţării Româneşti, hotarul faţa de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunării, adică linia de maxima adâncime a ei . În consecinţă, Brăila reveni, după o întrerupere de 289 de ani, sub stăpânirea politică românească; sub raportul economic şi etnic am văzut că nu încetase nici o clipă caracterul ei românesc. Operaţiunile de demilitarizare a graniţei Dunării au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrările ei durară până la 8 octombrie acelaşi an.

Acum se reînfiinţează şi judeţul Brăila, având doua plăşi: Vădenii, cu 20 de sate şi Balta cu 38 . Primul ispravnic al noului judeţ a fost serdarul Grigore Tăutu . Se institui de asemenea, domeniul Brăilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al judeţului. În aprilie 1831, se publicau dispoziţiile luate de Obşteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moşiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunăre; 3)”ostroavele din şanalul Dunării”. Se urmarea şi colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se aşeze aici, români sau străini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama şi de eventualele revendicări ale foştilor stăpâni de moşii.

Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la dezvoltarea Brăilei, după 1829, a fost libertatea comerţului pe Dunăre şi mare, prevăzută de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Această libertate face ca mărfurile Brăilei şi în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, şi anume acelora care ofera preţurile cele mai bune. De acum se termină monopolul turcesc, obligaţia de a aproviziona Imperiul otoman, în special capitala şi armata lui. Rezultatul acestei mişcări comerciale este dezvoltarea tot mai accentuată a portului şi a oraşului Brăila. Acest lucru este observat şi de străini: consulul francez Minaut subliniază la 18 septembrie 1834, „mişcarea acestor două porturi, a căror importanţă, în special a Brăilei, creşte în fiecare zi şi care tind să ia o dezvoltare realmente considerabilă .

Încă de la 10 mai 1830 , locotenent – colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraş, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita oraşului, precum şi străzi regulate, drepte, apoi pieţe şi amplasamente pentru viitoarele instituţii municipale . În acelaşi an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituţii, împreună cu devizele corespunzătoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului ţării de către generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu găsit însă satisfăcător, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicării diferitelor binale, nu ţinuseră seama de prevederile lui , aşa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însărcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectă exactitate”, plan care, definitivat, să fie adus apoi la cunoştinţa cetaţenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn execută într-adevăr noul plan şi, împreună cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobării domneşti. Se aduceau prin acest nou plan, care ţinea seama totuşi de cel vechi, o serie de rectificări şi îmbunătăţiri străzilor, pieţelor şi locurilor destinate clădirilor publice. Principalele îmbunătăţiri priveau cele două coborâşuri spre port, piaţa cea mare din mijlocul oraşului, o noua piaţa situată în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazărmi şi a unei şcoli, deschiderea de noi străzi, alinierea unora vechi şi desfiinţarea câtorva străzi rău trasate. Locul fostei cetăţi urma să fie nivelat la înălţimea terenului înconjurător. Viitoarele clădiri trebuiau să fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piaţa cea mare a oraşului, casele urmau să fie exclusiv din cărămidă şi cu o faţadă anume .

Pentru a atrage noii locuitori, se hotarăşte parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetăţi şi vânzarea lor la preţuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaştri stânjenul pătrat , a doua categorie cu 2 lei şi a treia cu 1 leu. Suprafeţele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pătraţi pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de – a doua şi 100 000 pentru cea de-a treia.

Armatorii bineînteles că nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpărat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . Şi deşi preţul era atât de redus, totuşi o seama dintre cumpărători nu-l achitară, iar alţii nu ridicară imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatoraţi. Aşa încât, la 18 august 1831, se luă hotărarea ca acelora care până la 1 iulie 1832 nu vor achita preţul convenit, să li se retragă terenul şi să fie vândut altora. Măsura nu se aplica însă sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanţieri în ceea ce priveşte obligaţia de a construi . După aceste parcele, administraţia oraşului urma să încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .

Paralel cu construcţiile particularilor, se începură o serie de lucrări şi construcţii publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieţei centrale, se aliniară o seamă de străzi sau uliţe şi se aşezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului pescăria din faţa portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se infiinţă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină , tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca :”pe fiecare an , să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase şi, dupa plan meşteşugit şi doveditor de un simţitor folos al Statului, în curgere de vreo cativa ani să se săvârşească portul, întru aceeaşi asemănare cu alte porturi europineşti ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul şant al cetăţii, pe care aveau să se ridice cazarma miliţiei şi temniţa. Se înfrumuseţează grădina publică , numită „Belvedere” din cauza priveliştii admirabile spre Dunăre, baltă şi Munţii Măcinului, şi se îngriji ,monumentul ridicat în amintirea campaniei din 1828-1829. În 1836, începura studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.

În 1839, oraşul se întinsese dincolo de fostul şanţ al cetăţii, existau acum, aşa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate oraşului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul şanţ, ci erau considerate ca „sate” .Pe langă foburguri, erau şi două sate situate pe izlazul oraşului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce şi Piscul Brăilii.

Organizarea oraşului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu oraşe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” şi se alcătuia din patru „mădulari”sau membrii, dintre care unul era preşedinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca preşedinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-şi avea aşezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu şi pe Grigore Ahtaru .

În fruntea poliţiei era un „poliţ – maister”, numit mai târziu „poliţai”. Suprafaţa oraşului propriu – zis, până la fostul şanţ al cetăţii, se împărţea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din Bucureşti. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într – acest oraş Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roşie no. 260”, pe care a clădit prăvălie şi locuinţă, iar acum vor să-i taie locul . Paralel cu împărţirea oficială, în culori, se păstrau însă şi numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliţei ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, şi pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum şi „mahalaua Belvederului”, un nume nou de dupa 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” judeţului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliţ – maiestrului. Ocârmuitorul avea şi dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor oraşului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Aşa se explica rolul important pe care il avea de fapt şi de drept, în ce priveşte gospodărirea oraşului cârmuitorul judeţului.

De la unii din negustorii şi meseriaşii Brăilei îşi trag numele câteva străzi ale oraşului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Braşoveni, după negustorii români din Şcheii Braşovului aşezaţi în Brăila şi vânzând marfa numită „braşovenie” (obiecte de metal, ţesături, pălării, lăzi braşoveneşti etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălţamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 1829-1848 a avut drept urmare o creştere de proporţie a populaţiei. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagǎ de ţărani români veniţi din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 1540-1828. Catagrafiile ilustrează , de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniţi de prin satele raielii” este şi „unchiaşul” mijlocaş, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obişnuit în toate oraşele noastre , şi nu numai ci şi în toatǎ lumea. La românii veniţi din satele Munteniei, în primul rând şi în fosta raia şi din judeţele limitrofe: Râmnicul Sǎrat, Buzǎu, Ialomiţa, s-au adǎugat românii din Transilvania, în special din Braşov şi Sǎcele, o parte negustori iar cealaltǎ parte mocani veniţi cu oile din rândurile acestor transilvǎneni, mocani şi negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panţu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viaţa economică, politică şi culturală a Brǎilei cât şi a ţǎrii. Dupǎ cum se vede, în perioada 1829-1848 ca şi mai înainte de altfel Brǎila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populaţie amestecatǎ.

Pe lângǎ românii majoritari alcatuiţi din reprezentanţi ai diverselor ramuri ale entitǎţilor etnice au fost şi străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaţionalilor săi stabiliţi în Brăila cât şi a celor în trecere precum şi a echipajelor şi mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au infiinţat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din Bucureşti. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 şi rezultatul a fost ca de îndată, numărul supuşilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Înca de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuşi recrutaţi din rândul bulgarilor şi care obţinuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, şi rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia şi Piemontul au infiinţat şi ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puţin de 405 locuitori ai oraşului deveniseră sudiţi sau supuşi străini . Evenimentele politice esenţiale din Brăila în răstimpul 1829-1848 au fost cele trei mişcări din anii 1841-1842 şi 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creştinilor din Penisula Balcanică de sub dominaţia turcească în primul rând , eliberarea bulgarilor .

Faptul cǎ Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu şi colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele şi nevoile oraşului, face ca dezvoltarea oraşului şi portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaţilor. Dacă iîn 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase faţă de 111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 faţa de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galaţii sunt, ca aşezare mai mari decât Braila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflată intermitent sub ocupaţie turcească, aşezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ştefan cel Mare, care a si ars-o in 1470, Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În 1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oştile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construieşte în oraş o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, loveşte garnizoana otomană din raiaua Brăilei.

Intervalul 1711 – 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruşi-turci şi austrieci peste trupul ţărilor române. În calea răutăţilor, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Ţara Românească, după aproape trei secole.