FORŢELE CARE MODELEAZĂ PĂMÂNTUL
SUPRAFAŢA TERREI ALUNECĂ DE-A LUNGUL UNOR LINII NUMITE FALII
Întreaga suprafaţă a pământului este străbătută de o reţea deasă de crăpături, acolo unde rocile sfărmicioase s-au rupt, ca urmare a uriaşelor forţe exercitate de plăcile tectonice în mişcare. Unele sunt vizibile, altele nu. Unele sunt suficient de mici pentru a fi zărite pe un bolovan, altele străbat un continent întreg.
Dacă rocile de ambele părţi ale crăpăturii se deplasează ori s-au deplasat în trecut, fisura poartă numele de falie. Unele falii sunt încă active. Ele se deplasează din când în când- uneori la câţiva ani sau la cîteva decenii- cu o bruscă frecare a rocilor, care eliberează cantităţi mari de energie- Undele de şoc zguduie pământul şi provoacă cutremure, de la unele abia observabile la altele catastrofale. Cea mai celebră cicatrice de pe faţa pământului -şi cea mai riscant activă- este falia San Andreas din California, care trece chiar prin oraşul San Francisco.
RÂU CE SE LĂŢEŞTE Rio Grande din New Mexico, SUA, curge de-a lungul unei falii care se lărgeşte, pe măsură ce două plăci se distanţează.
CÂND PLĂCILE ALUNECĂ UNA PESTE ALTA
Cele mai active şi mai rapide falii sunt determinate de alunecarea unor segmente de scoarţă terestră unele peste altele. Aceste falii apar uneori de-a lungul limitelor dintre plăci şi sunt de obicei foarte adânci, de la suprafaţă până la fundul scoarţei terestre. Ele sunt numite falii transformante.
Falia San Andreas este linia în lungul căreia placa pacifică alunecă
spre placa nord-americană.
Extremitatea vestică a Californiei este prinsă de placa pacifică şi se deplasează lent, cutremur după cutremur, la nord, peste restul continentului nord-american.
Segmente ale scoarţei terestre se deplasează de-a lungul faliilor tranformante de 3 sau 4 miliarde de ani, astfel că peisajele de o parte şi de cealaltă a faliei pot diferi considerabil.
CÂND CONTINENTELE SE ÎNTIND ŞI SE RUP
Când două plăci se distanţează, continentul riscă să se întindă. Sub această tensiune enormă, scoarţa terestră se sfâşie, formându-se falii. Rocile de o parte a faliei se pot scufunda sub nivelul celor de pe cealaltă parte.
Aceste falii „normale” apar rareori singure; mănunchiuri de falii aproape paralele pot fi zărite în insulele Greciei. Ele sunt încă în mişcare, indicând faptul că Marea Egee se lărgeşte lent, provocând cutremure în estul Mediteranei.
Cea mai celebră pereche de falii normale trece prin Israel, de ambele părţi ale văii Mării Moarte, continuând apoi spre sud prin Marea Roşie, prin estul Africii, pănâ în Mozambic. Fiecare falie este imaginea în oglindă a celeilalte, iar uscatul dintre ele s-a scufundat, dând naştere Marelui Rift, lat de circa 50 km. Se poate ca partea sudică a Marelui Rift să fi fost leagănul omenirii, locul în care au apărut primel fiinţe umane.
CÂND CONTINENTELE SE CIOCNESC
Dacă două mase mari de uscat se ciocnesc între ele, vastele forţe ale coliziunii creează falii inverse. Scoarţa de pe o latură a faliei se ridică peste scoarţa de pe cealaltă latură şi diferitele straturi de rocă se pot suprapune în cele din urmă.
Aceasta s-a întâmplat în trecutul îndepărtat în Munţii Appalaşi din estul SUA şi în regiunea Bretagne din Franţa. În trecutul geologic recent – acum 25-30 milioane de ani- fenomenul s-a repetat în Alpii europeni. Şi încă se mai întâmplă în Himalaya, India înaintând spre centrul Asiei.