Numit de unii „oraşul Hamalilor”, viaţa târgului era în port, pe lângă săracii locului mai erau ciprioţi, armeni, bulgari sau tătari, cargadores ( hamali) erau conduşi de nostromo şi păziţi de vattas (vătafi).
În zonă apar „piraţii” (haiduci de fluviu, oameni ai bălţii, foşti pescari), ce atacau corăbiile otomane pline cu bogăţiile ţării, iar pentru stabilirea ordinii, Sultanul trimite 5 galere de război, apoi 40 de barconi (vase mari înarmate).
În 1560, se anexează o mare parte din judeţ, transformându-l în kaza[1], păstrând numele adecvat pronunţiei turceşti IBRAIL, nume cunoscut în rapoartele diplomatice.
Populaţia ne-musulmană, peste trei mii de locuitori, trăia în 577 de hane (gospodării), dispuse în 23 de cartiere. Importanţa economică se păstrează clar în folosul Imperiului Otoman, cetatea devine un important cap de pod la Dunărea de Jos.
Între Măcin şi Brăila, avea loc un intens trafic de animale în ambele sensuri, traversarea fluviului se făcea cu şlepurile, taxa vozariye, luată de agentul administraţiei fiscale – dizdarul. Negustorii erau pe categorii şi cu vamă diferenţiată : musulmanii ( muslim) – 3 %, supuşii lor (zimmi) – 4 % şi străinii (harbii) – 5 % .
Politica otomană era clară, realizarea de venituri cât mai mari, promovarea comerţului pentru supuşii imperiului (în detrimentul străinilor) sau aprovizionarea cu produse de strictă necesitate.
Turcii termină ridicarea cetăţii de zid („Ordu – Kalesi” = cetate armată), ce va domina portul şi fluviul, acest serhat [2] a fost construit în zona falezei şi în perimetrul străzilor de azi : blv. P.Istrati-blv. A.I.Cuza-Vadul Schelei.
Ocuparea oraşului n-a însemnat o întrerupere a vieţii economice, s-a produs doar o substituire a beneficiarului veniturilor vamale şi direcţiei exportului, activităţile continuă : pescuit (mult morun), export de sare (ce venea de la Telega sau Slănic), lemn şi grâne.
Numai în toamna anului 1559, s-au încărcat 62 de corăbii cu orz pentru Nicopol, dar vâslaşii trimişi de Petru cel Tânăr, lasă în părăsire vasele.
La sosirea corăbiilor, aşteptau paşale şi bei, aianuri şi subaşe, zapcii, giumrucgii şi saicgii, militari şi slujbaşi administrativi, zaimi şi timaroţi din raia, balgii şi geleii (negustori). Toţi voiau să cumpere pe kelipir, avizi de matrapaz (acaparare) şi bucuroşi de sifte (saftea) în daraveri (afaceri) norocoase.
Vindeau prin trampă (troc) sau plătind mangâri peşin (bani înainte), tumbazele, cemurile sau darsenele (corăbii de tot felul), dalmatine, levantine greceşti, mahone otomane aduceau cutnie (stofe de bumbac), camohas de Veneţia, hasale indiene, giubele franţuzeşti, fesfese şi gabarale (podoabe ), sageacuri, zarfuri, hurmuze şi peruzele, catifea, piei de fiare, arcuri sau funii.
Comerţul serios decade şi pentru toate „marafeturile”, pleacă la Stambul toate bogăţiile ţării ; aceasta era gelepirea cea nouă.
Toţi vin la Ibrail, atraşi de dorinţa câştigului mare şi facil, devin „negustori” în jefuirea bogăţiilor ţinutului, au zahanale şi tarabe; despre această „industrie” povesteşte şi istoricul armean Hugas Ingigian în „Geografia celor patru părţi ale lumii” (1800). Pe aceste meleaguri, nu mai debarcau decât gelepi, balgii, cazaclii şi capani, însoţiţi de sunecgii (biruri pentru zehera – armată).
[1] Kaza = Raia, din arabul rayet = populaţie /turmă lipsită de drepturi politice
[2] Cetate de margine
VA URMA