Se inaugurează pe 22 mai 1883 – Bursa de cereale[1], cu sediul pe str. Faţa Portului, se dispune imprimarea cotei oficiale a Bursei Brăila la navlosiri, cereale, monede, coloniale etc., excedentul comerţului brăilean era excedentul Ţării Româneşti, oraşul devenind unul european. Mişcarea comercială în ţară a crescut în 1887 cu 22,37 %, iar la Brăila cu 100 %, în perioada 1883-1915 prosperitatea portului a fost maximă, se editează Rutiera Dunării maritime.
„Creşterea” Brăilei din perioada portului liber s-a datorat comercianţilor străini, greci în special, înlocuiţi de evrei după anul 1900.
Şi povestea Chirei Chiralina a lui Panait Istrati are loc tot în port:
În vadul Dunării/ Printre caiacele, Mai în jos de schele, Carcă-mi-se,carcă, Două-trei sandale, Nouă galioane../ Dar ce se descarcă/ Şi cu ce se-ncarcă?/ Descarcă din greu:/ Tot fir ibrişin, Blănuri de samur, Bogasin d-el bun, Tutun inigea, D-el de bea paşa…Sculuri de mătase,marfă femeiască, Că e mai bănoasă…Dar cu ce se-ncarcă?/ Grâu şi cu secară, Adunat din ţară/ Porumburi alese, După câmp culese./ Brâie şi marame, Rochie şi năframe./ Paftale de aur/ Cu solzi de balaur/ Parale mărunte, Pe sârme ţesute, Galbeni venetici/ Care sunt mai mici. La Brăila-n vale, Şapte bolozane/ Şi şapte sandale/ Descarcă la zamboale/ Şi-ncarc la stamboale./ Descarc băcalii/ Şi-ncarc dimerlii, Tot de grâu marunt / Şi de arnăut.
Caic = corabie mică şi lată mai mare decât luntrea
Sandale = şalupă mare şi lungă
Stamboale = coloniale
Dimerlii = măsuri ptr. cereale
Arnăut = grâu mare în bob
Nu puteam trece peste fermecatele cuvinte ale lui Geo Bogza:
„Portul cu ape verzi, cu şuier de vapoare, cu înserări înalte şi trandafirii, cu o forfotă de neînchipuit pe uliţe, cu prăvălii şi bazare, cu femei cărând apă la cişmele, chicotind şi dezvelindu-şi şirul dinţilor albi; cu minarete, cu corăbii vechi, negre şi peticite, cu cheiuri încinse de soare, cu miros puternic de peşte şi catran, cu sacagii, cu zarafi, cu ibovnici, cu ibovnice, cu ceruri înstelate şi calde, cu mahalalele văruite de lună, cu lipăit de papuci pe caldarâm, cu chelălăit de câini şi răgete de măgari, cu proxenete; cu cârciumi, cu tarafuri de lăutari, cu cărturărese, cu tot felul de pezevenghi, cu strigăte, cu râsete, cu dansul buricului, cu ciozvârte de berbec sfârâind pe cărbuni, cu desculţi, cu flămânzi, cu răpănoşi, cu lupanare, cu «aman – aman», cu «hai sictir», cu vorbe grele şi negre ca smoala sau spurcate ca o căldare de lături, cu suspine, cu şoapte, cu ţipete, cu palate acoperite de tăcere şi taină, cu «mama voastră de ciocoi», cu glasul muezinului în amurg, cu oameni ai stăpânirii despotici şi corupţi, cu vagabonzi pe maldăre de paie, cu ploşniţe, cu păduchi, cu temniţe ude şi cu pumni ce se ridică şi lovesc, cu «grijania ei de viaţă», cu «nu s-o-ntoarce ea roata», cu turci, cu români, cu bulgari, cu toate neamurile de păr negru şi creţ ale Levantului, cu greci, cu grecoaice, cu armeni, cu armence, toţi suferind, muncind, desfătându-se şi iar suferind, – şi cu lumea lor, a hamalilor încărcând din zori şi până-n noapte vapoare, ignoranţi, pătimaşi, visători, tot felul de vântură – lume, copii ai cheiurilor de piatră, asupriţi, nedreptăţiţi, exploataţi, strângându-şi pumnii şi scrâşnindu-şi dinţii, cu cei mai aprigi dintre ei neîncetând să năzuiască o lume mai bună…”.
Erau vremuri bune pentru ţară şi populaţie, România independentă, cu reforme serioase, unele europene, locuri de muncă la oraşe, reformele din mediul rural schimbând şi viaţa ţăranilor. Portul Brăila va mai prospera câţiva ani, dar odată cu modernizarea portului Constanţa, reformei agrare din 1921 ( care a desfiinţat marea propietate funciară), pretenţiilor hamalilor, comerţul şi traficul vor intra în normal.
Totuşi modernizările în portul fluvial Brăila vor continua, ţara era încă bogată.
[1] Decretul nr. 131/17 ian. 1883
VA URMA