Din martie până în iulie 1940, Dunărea creşte cu 7,24 metri – un record, iar în ianuarie 1942, îngheaţă la temperatura de – 30 grade.
Este război, Portul se subordonează Ministerului Apărării, anii 1941-44 înseamnă pentru oraş viaţă grea, bombardamente, obiectivele fiind : Gara, Şantierul naval dar şi Atelierul naval militar german, navele militare şi civile. Iahtul ”Luceafărul” se afla în Bazin la iernat şi reparat, sunt rechiziţionate navele bune pentru dragaj.
În anul 1942, încă funcţionau 36 de firme exportatoare de cereale, 22 case de comision de cereale ( cele mai mari : Louis Dreyfus & co, Centrala Danubiană de Cereale SAR, Exportul cerealelor SAR, Compania continentală de export Bunge Sar ), 13 birouri de xpediţie şi vămuire, 11agenţii de vapoare şi 5 birouri deaprovizionare.
Tragedia navelor fluviale din septembrie 1944 s-a resimţit şi în portul Brăila, de unde s-au arestat – 12 tancuri, 32 şlepuri remorcă ( SRD ) şi 3 şlepuri deschise cu remorcă ( nr. 155-57 )[1], din cele 160 nave fluviale şi 23 vase tehnice luate.
Portul se prezenta astfel : – cheu pentru nave maritime = 800 ml, cu 7 dane (14 pontoane -dispărute în 1944), cheu cu pereu pentru nave fluviale-1400 ml, 2 pontoane pasageri, în amonte în zona km 171-173 cheu liber pentru încărcare-descărcare piatră şi lemn[2].
Începând din 1945 porturile trec la Ministerul Comunicaţiilor, apar denumiri în pas cu vremea – clubul „7 Noiembrie”, cooperativa „Luntraşul proletar” sau Pescăria „30 Decembrie”, navele : Filimon Sârbu, Fr. Engels, Gh. Dimitrov etc.
Se reiau cursele spre Galaţi şi Tulcea-Sulina (20 febr. 1947), prin scoaterea de la Sovromtransport a navelor „Independenţa” şi „Principele Carol”, spre Hârşova circulau navele „Cernavoda” şi „Rândunica”.
Încă se menţineau 4 şantiere navale : România”, „Fraţii Marinescu”, „Franco- română” şi „Danubiu” toate electrificate.
La naţionalizarea din 1948, cpt. de port era Dehalt Constantin, iar director ing. Mela Petre ( locuia pe str. D. Bolintineanu nr. 4), la verificarea din 25 august se consemnau 302 nave ( 88 scufundate, 27 cedate URSS, 35 sub pavilion românesc ). Au intrat în patrimoniul statului şantierele: Cerghez, Danubiu, I.R.N.[3], Viitorul[4] şi Energia[5].
Instalaţiile de morărit ale Fabricii Violattos sunt dezafectate, Fabrica de cherestea se numeşte „România Forestieră”.
În zona de acţiune a Poliţiei Port (perimetrul străzilor Împăratul Traian – Deputăţiei, Mărfurilor, Danubiului, Ancorei, Faţa Portului, Schelei) se aflau 200 de magazii pe 6 linii CF, 100 birouri comerciale, agenţii, fabrici, Docuri, Pescăria, cafenele şi cârciumi. Se ocupa de evidenţa persoanelor străine, expulzaţi, izgoniţi, suspecţi, urmăriţi cât şi de cazurile de înec, furturi din magazii şi vagoane, sabotaje, bătăi, crime sau greve ale docherilor. Funcţionarii vamali primeau 25 % din valoarea contravenţiilor sau din contrabandă.
După înfiinţarea cooperativei „Luntraşul proletar” (11 mai 1949), aceasta participă la activităţile portuare cu 11 bacuri din lemn, 7 bărci cu motor şi 29 de bărci, iar 9 ambarcaţiuni se folosesc pentru trecerea Dunării în diverse puncte ( de la Ghecet la Gura Gârluţei ).
[1] Anexa 2 din Convenţia de armistiţiu
[2] Dosar port nr. 11
[3] Întreprinderile Române de Navigaţiune S.A. ( str. Principele Nicolae nr. 3)
[4] Propietatea lui Constantin Teofil ( vadul Budurului nr.12-16 şi str. Mormintelor nr. 10 – astăzi dispărute)
[5] Dosar port nr. 11/1947