O VIAŢĂ ÎNTRE NUMĂR ŞI CUVÂNT. SONETELE CĂUTĂRII IDEALE
AUREL M. BURICEA, 101 sonete. Opera Omnia, Editura SemnE, Bucureşti, 2013
Faptul că a scris până în prezent cca. zece volume de sonete, încărcate cu lumină divină – cum singur afirmă, reflectă nevoia acerbă de frumos şi de ordine interioară a acestui autor. Nici nu e de mirare, Aurel M. Buricea fiind profesor de matematică, unde rigurozitatea şi ordinea sunt obligatorii, fapt atestat de întreaga activitate şi de prodigioasele rezultate obţinute. Şi cu acest volum, poetul-matematician a încercat un zbor liric pe spinarea secundei.
Încă din primul vers al primului sonet, autorul se declară „rob al luminii”, truditor neobosit, căutându-L în pustiu pe Acela, ale cărui răni sângerează în rănile poetului şi care nu poate fi găsit decât în „cuvintele nespuse” (Poarta de Cer).
Poate fi socotit Aurel M. Buricea un poet mistic?
Da.
Poezia lui musteşte de spirit într-atât, încât pare că vorbeşte limbajul angelic.
Permanentele căutări, nelinişti metafizice, scântei de cuget, nu sunt altceva decât roadele lui Dumnezeu, seminţele puse în om care încolţesc, cresc, înfloresc, reluând ciclul natural al firii.
Aurel M. Buricea îl percepe pe Dumnezeu simbiotic, ca fiind parte din sine, necuprins şi nepătruns, dar prezent în fiece fibră. Poate de acolo izbucnesc, precum scânteile lavei şi se revarsă fluid, toate cuvintele, toate tăcerile, toate lacrimile şi emoţiile creatoare.
În singurătatea care îi este totdeauna aliat şi complice, poetul a ajuns la asemenea grad de implicare afectivă, încât spune: „Aud cum plânge Dumnezeu”.
Cine se mai poate lăuda că a auzit, călătorind „prin viscolul de lumină”, suspinele Înaltului şi „cum ninge Dumnezeu prin mine”?
Şi asta pentru că, „intră cerul în rezonanţă cu inima mea / în poemele mele iubirea-i solistă” (Epilog).
Şi într-adevăr iubirea, îndeosebi cea sufletească este aşezată pe prima treaptă a simţămintelor.
Referinţe livreşti la Esenin, la săniile şi caii din cunoscuta poezie rusească, vin să completeze tabloul vremurilor trecute, acele vremi de vis şi petreceri chemate din amintiri, suavele nostalgii, acum, când „visele s-au retras” şi „Iubirea nu mă mai cunoaşte” iar „timpul mă cosumă, iarba mă paşte” (O, voi sănii, sănii).
Fiind un gen mai puţin practicat de către autori, dată fiind rigoarea şi formele fixe, sonetul se bucură încă de adepţi pentru frumuseţea lui, pentru eufonie şi pentru ritmul perfect, dar şi fiindcă îi aduc mai aproape de noi pe Mihai Codreanu, Radu Cârneci, Adrian Munteanu, Emilian Marcu, Theodor Răpan, sau pe renascentistul Michelangelo Buonarroti, până la regele sonetului Shakespeare şi pe mulţi corifei care şi-au încercat condeiul în aceste sublime alcătuiri, a căror muzicalitate şi mesaj cuceresc de veacuri. Dar şi, pe orădeanul Florian Chelu Madeva, creatorul Sonetului muzical, atât de apreciat pentru acest gen.
Alături de imnuri şi ode, sonetul a depăşit barierele temporale şi spaţiale, fiind o emblemă a virtuozităţii poeţilor clasici.
Ca schemă de construcţie, Aurel M. Buricea foloseşte 4-4-3-3 cu rimă împerecheată sau îmbrăţişată, cu imagini proaspete, suave, delicate, cu alonjă subtilă în cotidian.
O anumită amprentă a ştiinţelor exacte pe care le stăpâneşte de-o viaţă, se vede totuşi, în categorii fizice, matematice ori filozofice precum: ”un cerc cu centru-n infinit”, „algebra cerului”; „unde infraroşii”; „unghiuri de păsări călătoare”; „frecvenţa din alt univers”, „o lungime de undă”; „magnetice unde”; „zenit de gând”; „masa şi timpul”; „aud vara Logosul cum plânge-n zenit”; „intră cerul în rezonanţă”; „bolţile acestui univers captează/ sfera magnetică de lumină trează”; „gândirea noastră astrală”; „spiritul îndrăgostit de infinit”; „vârstă biologică”; „vârstă minelară”; „vremuri rotite-ntr-un cerc”; „piramidă grea de înţelesuri”; „stelele-n derivă clatină amurguri” ş.a.
Dar poetul aude şi cum „plâng poeme mistice în arbori” (Zâmbetul mamei în arbori).
Un om care poartă în sine trupul luminii! Cum să nu vibrezi cu un asemenea trup?
Un suflet însetat de lumină, o viaţă ca un vis de zăpadă, o lume de spirit, atingeri de gând, avuţii de cuvinte stropite cu Duh.
Sonetele de dragoste ale acestui autor sunt precum florile de măr prinse în pletele fecioarelor primăverii, peste care
se cerne zăpada mieilor. Cele pentru părinţi sunt smulse din rugăciunile îngerilor.
Ele ne poartă „într-o lume de azur” unde „înfloreşte misterul” şi „nuntirea de-nceput prinde contur” (Intrarea în Paradis).
Aurel M. Buricea este un poet solar, luminos, vizitat de primăvară, care afirmă: „dau piatra nopţii la o parte” (Ardere de tot); ”coroane de vis clatină cerul/ stau gândit într-o lume de azur / privesc cum înfloreşte misterul / nuntirea de-nceput prinde contur// cu privirea mamei din livadă./ trec sorii din arbori în gândul meu / vine primăvara să mă vadă/ lumina vibrează în Dumnezeu” (Intrarea în Paradis). Ori: „Sunt ecoul unui răsărit de soare” (Rezonanţe).
Nevoia de puritate îl face să afirme: „sunt curat ca un fir de ninsoare / toarce în mine clipa de uimire / urc din negândit în altă zare // îmbrăcat în cămaşa de mire” (Intrarea în Paradis).
Poetul pretinde că ştie să descifreze „algebra Cerului” şi în virtutea acestei ştiinţe proprii el se străduieşte „să-nvârt nevăzutul din nesfârşire” promiţându-i iubitei „vom trăi în cuvinte pline de duh”.
Lumina –categorie fizică şi spirituală totodată, omniprezentă, chiar şi în noaptea cea mai adâncă, străluceşte în orice lucru, şi „oricât aş dori nu pot s-o opresc / e-n izvoare un paradis astral” (Taina faptei). Altădată, poetul spune: „un val puternic de lumină / izbeşte sonetul din carte” (Ardere de tot). Şi nu poate să nu se întrebe: „cuprins de spaima toamnei tot întreb / până unde Doamne rodesc în verb” (Taina faptei).
Aceste splendori lirice, aceste bijuterii şlefuite îndelung ca să reflecte lumina din ele, sunt explicabile doar pentru că, spune poetul: „sufletu-mi arde în dor de zenit” (Taina faptei). O „Ardere de tot” precum jertfele-n Templu.
Nu numai trupul, nu numai cuvântul, ci şi gândul pot alcătui un rug, pe care suie Cuvântul, dar şi întreagă fiinţa devine un rug de sfinţire: „cu sufletu-mi arzând de văzduh / cum eram tot un rug de sfinţire / auzeam cum trece Sfântul Duh” (Ardere de tot).
Şi cum să nu atingă sublimul sonetul său, când poetul strigă: „Doamne, Te-aud cum respiri în Cuvânt” (Trist copist). E de la sine înţeles, pentru că: „legiuni de îngeri m-au făcut poet” şi poetul este „veşnic viu prin lumina ninstă de stea” (Arhitect de vise).
Spiritul are nevoie de spaţialitate pentru zborul său liber. Aurel M. Buricea sa decis să hălăduie liber cu un vehicul inedit: prin intermediul cuvintelor de duh, pe spinarea mileniilor.
Pentru acest salt în infinime şi-a pregătit minuţios elitrele, le-a potrivit la rădăcina umerilor şi a aşteptat un semnal discret ca să-şi ia startul.
Cât de liber te poţi simţi în nemărginire! Singur cu depărtarea! Până să te întorci la izvoarele dorului, poţi pluti aşa, cale de o viaţă.
Şi cum să nu strigi cu gura plină de azur: „de Tine Doamne gura mea-nsetată / cum circuitul apei în natură sunt / trec din ierburi în clipa revelată // de-aş avea puterea să fiu Duh Sfânt / cerul priveşte în mine cu uimire / fără timp şi spaţiu stau în gândire”(Ipostaze).
Limbajul mistic, trimiterile la parabolele evanghelice, la Geneză, la Decalog, dobândesc conotaţii noi, trecute prin filtrul simţirilor personale. E un dialog continuu cu Dumnezeu, aşa cum prorocii vorbeau cu Yahve, mijlocind pentru poporul ales. Măreţia smereniei este aceea a lui Iov răbdătorul şi mult încercatul care nu s-a lepădat de Dumnezeu, în ciuda nenorocirilor şi a pierderilor suferite precum şi a durerilor care-i săpau carnea până la os.
Titluri cu înţeles mistic sau teologic: „Aud cum plânge Dumnezeu”; „Osana”; „Poarta de Cer”; „Intrarea în Paradis”; „Ardere de tot”; Hrană pentru zei” – sunt foarte edificatoare şi prin conţinut şi semnifică uriaşa dimensiune spirituală a creaţiei acestui poet, caz rar întâlnit în literatură, marea majoritate mărginindu-se la poezie de natură, de dragoste, socială sau filozofică, ori erotică, de o frivolitate care dezgustă.
Este interesant cum, întregul volum (şi nu numai acesta de faţă) este impregnat de spirit şi ar fi cu adevărat dificil să desparţi sacrul de profan, ele coexistând în chip armonios în toate poemele, prin imagini de o frumuseţe şi prospeţime neasemuite.
Prin aceasta, autorul şi-a câştigat locul binemeritat, în galeria marilor poeţi mistici.
Preocupat de teme majore filozofice: naşterea, viaţa, moartea şi de categorii filozofice: timp, spaţiu, materie, spirit, Aurel M. Buricea nu neglijează trăirile omeneşti care fac parte din existenţă. Ajuns la un prag existenţial hotărâtor, el şi-a adunat forţele creatoare, concentrându-le în jurul propriei persoane în raport cu Divinitatea. Un raport deloc comod, deloc lejer. Pus în faţa marilor probleme, a marilor încercări, poetul încearcă să dea răspunsuri la întrebările rămase atâta vreme fără răspuns. E timpul marii confruntări şi trebuie să-şi pregătească atent cămaşa de mire, pentru a fi primit la ospăţul euharistic.
„Când trecătorul meu trup se va sfârşi / la cumpăna grea dintre noapte şi zi / asemenea luminii sorbită de stea // în gura mea Cuvântul va fi pământ / pomii vor plânge cu frunze amare / în ochii mei râde marea cea mare / zăpada va-mbrăca gândul meu frânt // păsările se vor întoarce-n ouă / apele se vor retrage-n izvoare / secunda se va despica în două // voi fi în tine un apus de soare / miluieşte-mă Iisuse de cel viclean / lasă-mi inima zidită în Bărăgan” (Osana) – sonet de o frumuseţe desăvârşită.
Ori acest sonet cu totul special: „cresc în păduri de tei catapetesme / se-aude-n frunze luceafărul plângând / eu văd în brad verde crucea mea crescând / moartea lumii vine pe lungi miresme // la ceas de taină şi munţii se-nclină / natura-i toată un nesfârşit altar / în ruga mea cerul se face nectar / şi gândul se jupoaie de lumină // ciopleşte în arbori un sculptor bătrân / bate în trunchiuri cu piatră de izvor / în fiecare cerc mă strâng şi cobor // de marginea timpului vreau să m-atârn / mi-au sângerat mâinile de nevăzut / pipăi veşnicia cu cinci ochi de lut” (Bocete de caloian).
Luminoase, („în gânduri aud lumina cum bate”), impregnate de Duh, versurile sonetelor din volumul de faţă au rol taumaturgic şi, pe bună dreptate, autorul spune: „lumină veţi bea din fiecare vers”. Cu adevărat, cel însetat va găsi lumină de băut şi apă vie de vindecat şi de potolit setea, ca apa dată de sus samaritencei la fântâna lui Iacob.
Iată şi un anumit vocabular prin care poetul nu se dezice de profesiunea lui: oră astrală, axa luminii, loc geometric, stea necreată, punctul Omega, legile fizicii, timp nemuritor, presiunea materiei, gânduri fără gravitaţie, şir de numere pare, numere quantice, infinit răsturnat, numere sacre, atomi, timp curbat, dincolo de spaţiu, număr impar, protoni, iluzie optică ş.a. Geo Dumitrescu spunea: „din orice lucru se poate face poezie”. Cu atât mai mult din elemente cosmice.
Ce poet a mai spus vreodată: „Suntem cu universul de-o fiinţă / legaţi de Unul prin sfânta credinţă / acelaşi cosmos în trupul meu de lut” (Ora astrală).
E ca şi cum ai spune că eşti contemporan cu Dumnezeu, ceea ce şi suntem, îndeobşte, dar nimeni nu are curajul acestor afirmaţii.
Aurel M. Buricea s-a lepădat demult de toate pieile nefolositoare, de toate fiinţele şi lucrurile care nu-i făceau 
trebuinţă şi a ajuns la esenţa lucrurilor, la acel miez de răruchi în interiorul căruia, sâmburele existenţial e gata să încolţească, la fel cum bobul de grâu, dacă nu e îngropat în ţărână, nu va aduce roadă.
Roadele acestui autor se numără, nu în cifre abstracte, ci în întoarceri. E vremea. Crucea a tresărit în mugurele copacului primordial, al pomului cunoştinţei binelui şi răului din mijlocul grădinii. Să fim gata. Să fim pregătiţi pentru a purcede din nou, suflet lângă suflet, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice.
Şi iată şi Crezul poetic formulat în câteva versuri: „mi-am trăit viaţa într-o sfântă carte / dacă slova orbeşte-n ninsoare / rămân troienit cu litere amare / şi-n ruga mea Unul intră în parte // o sete de cer vine să mă soarbă / când Sfântul Duh în suflet îmi pătrunde / atunci timpul se dezbracă de umbre / şi rătăcesc ca-ntr-o câmpie oarbă // stă veşnicia cuibărită în cuvânt / ca zborul în oul de ciocârlie / sunt a timpului coajă de tărie // ninge în lume cu versete de pământ / aud literele cum gravitează / între coperte voi sta mereu de pază” (Cartea de vise).
Un poet care consideră că „viaţa mea, sonetul scris de Christos” – este conştient de responsabilitatea cu care a fost investit la venirea pe lume: „mi-ai dat Doamne grea povară pe umeri / să scriu istoria unui sentiment / stau în vers ca un soldat în regiment / toate păcatele vieţii le numeri” (Trist copist).
Nu e de mirare, aşadar, că poetul se simte sfârşit de oboseala de a trăi, şi mai cu seamă, de aceea de a se reîntoarce în amintirile natale unde nimic nu mai e cum a fost: „pe alei creşte iarba şi poarta nu-i / cei patru pereţi s-au prăbuşit mai ieri / de când am plecat în legendă haihui // întregul se-ntunecă şi-mi vine greu / să mai port pe umeri atâtea poveri / aripi frânte se zbat în sufletul meu” (Motiv de legendă).
Aurel M. Buricea e de părere că „veşnicia stă cuibărită-n cuvânt”. Conştient de dualitatea care există în fiecare: „mi-am fost acestui trup şi fiară şi fiu / diavolul dansează în ochiul meu stâng / Dumnezeu în dreptul mă face să plâng” (Eu sunt altul) – poetul se simte străin de timpul şi spaţiul în care i-a fost dat să trăiască: „eram timp dintr-un timp dintr-un timp din alt univers” (Starea de neant).
O undă de tristeţe şi melancolie stăruie-n aceste versuri dintr-un spaţiu târziu: „bolta cerească se clatină de dor / ninge uimirea în numere sacre / cu mireasma tăcerii am să mă-nsor” (Numere sacre).
Sau: „cine să stingă rugul în care ard / focul nestins al tainei mă cuprinde / cineva din cer zilele-mi aprinde // focul toamnei arde şi ultimul gard / în axa lumii totul se destramă / se face pământ trupul meu de vamă” (Starea mea de lut).
Prin vers, Aurel M. Buricea ne aduce sub priviri „Epifania unui mister”: „metafora unui arbore eram / prin rădăcini urcă seva divină / că-s desfrunzit de timp n-am nici o vină / veniţi să culegeţi stele de pe ram // câtă lumină emană acest vers / pot ilumina o noapte de toamnă / când ultimele frunze mă înseamnă / cu tot nevăzutul din alt univers // aflat într-un cod ceresc sufletul meu / odihnă va găsi în număr impar / aud cum respiră-n trunchi ultimul zeu // peste pleoape se zbat păsări de noapte / unda de sfârşit de vis soarbe nectar / şi vama umbrei sunt prin roade coapte”.
O idee care persistă în acest volum este cea a unui alt univers în care poetul va locui: „între limite oarbe stă gândul meu / aici noapte grea dincolo zori de vis / vremea ce va să vină din Paradis / azi plânge-n mine şi râde-n Dumnezeu // eul meu pictează livada din rod / şi carnea mea se desfrunzeşte de lut / peste stinse ape mi-e sufletul pod // de la vis la real nu-i decât un pas / în flacăra toamnei de-a pururi pierdut / Duhul Sfânt a făcut în mine popas” (Umbra din rod).
De subliniat şi tonul elegiac din unele sonete.
Angoasa morţii îi provoacă fiori, cum e şi firesc: „de noaptea fără de sfârşit mi-e teamă / trist şi orb prin cosmos voi fi călător / prin alte lumi am să trec după ce mor / stele apuse sufletu-mi cheamă” (Suflete pereche).
Dimensiunea spirituală e cel mai bine reprezentată în economia cărţii şi reflectă Crezul artistic al poetului: „credinţa mi-e hrană şi dreaptă pază / când sufletul urcă pe o stea plăpândă” (Somnul din somn).
Poetul are o încredere nestrămutată că: „viaţa mea dincolo va fi lumină / şi m-oi lepăda din acest univers / cum cad frunzele toamnei în grădină” (Somnul din somn).
Este cu adevărat uimitor, cu câtă dezinvoltură autorul mărturiseşte: „gândul meu se hrăneşte cu Dumnezeu / cum planta cu lumină şi căldură” , iar mai departe, vine şi motivaţia acestei afirmaţii, destul de îndrăzneţe: „de-o viaţă întreagă tot caut izvoare / să-mi potolească setea de vecie / şi m-am zidit de viu în poezie / ca sudul în lebăda călătoare // în inima mea aud litere sfinjte / mari catedrale se topesc în sânge / de-aud din cer pe mama cum plânge / şi vine somnul nopţii să m-alinte / „leapădă fiuler umbra ta de lut / va fi în Logos nuntire de-nceput” (Hrană pentru zei).
Un univers oniric alcătuit din cuvinte, în a cărui oglindă se reflectă chiar chipul poetului cu toate fantasmele şi visele lui: „vorbele mele vor naşte alte lumi / în sonete răsar rădăcini de stea / cum creşte zborul în puii de lăstuni” (Iluzie optică).
Pentru poet, visul devine vizibil şi se împlineşte doar prin Cuvânt. Printre enunţuri de legi, norme şi teoreme („nimic nu se pierde, totul se schimbă”) – poetul învaţă limbajul sfinţilor „ca să fiu dincolo mireasmă de tei / să-nvăţ viaţa veşnică în cifra trei” (Triunghi sacru).
Autorul enunţă principii şi axiome sacre, cu aceeaşi lejeritate cu care scrie poemele: „eternitatea se hrăneşte cu timp / gândul meu e de natură divină / nu vine din stele lumina lină / visele mele sunt visate-n Olimp // nimic nu-mi aparţine din univers / ca un copil în burta mamei sale / stau în sacru sub legi universale / jefuit prin vreme de-un destin pervers // întregul s-a întrupat în gândul meu / între simţire şi gândire e vid / cu orice zi mă nasc şi mor în alt zeu // e-o minune c-am trăit acest haos / dogmele fiinţei prin mine se-nchid / sufletu-mi cade în starea de repaos” (Axiome sacre).
Având pe deplin conştiinţa propriei valori, fără să facă rabat de la calitate, poetul a făcut mereu exerciţii de virtuozitate, până la marea performanţă de a scrie, aşa cum respiră, scrisul devenindu-i imperios necesar, ca formă existenţială perfectă.
„101 sonete” – 101 de zboruri lirice pe spinarea mileniilor. Sonetele căutării ideale 1414 versuri, de două ori 14 în acelaşi număr, de 4 ori câte 7 – număr mistic, număr biblic, dacă ar fi să ne luăm după numerologie.
O alegere şi o simbioză între număr şi cuvânt.
„Cu „sufletul bolnav de infinit” Aurel M. Buricea se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu braţele pline de cuvinte sublime. Este printre puţinii autori neatinşi de vulg, de frivol, de limbaj licenţios, ambiguu, echivoc. Exprimările, sintagmele, imaginile sunt limpezi, în sintonie cu ideile şi conceptele pe care vrea să le transmită.
Stilul este format, iscusinţa cu care mânuieşte cuvintele nu mai poate fi pusă în discuţie.
Apelarea frecventă la termeni, postulate şi concepe ştiinţifice este o notă de specificitate: „clipa eternă vine din absolut / între cauză şi efect văd un alt drum / grădina de vise se naşte din scrum / adevărul din roade se-ntoarce-n lut” (Postulate).
Autorul se foloseşte şi de numeroase jocuri de cuvinte, dar acestea sunt mai mult pentru frumuseţea rimei şi din spirit ludic: „ce să fiu oare gândul rău mă doare / harul din culoare lacrimi de soare / sunt în nefire loc de răstignire // cine să-mi poarte numele în moarte / din univers parte trăiesc în carte / şi-am să fiu mire peste adormire” (Mioritică).
Contopirea în Dumnezeu este evidentă: „sufletu-mi se hrăneşte cu Dumnezeu / cum soarbe natura lumina zilei” (Ritmuri cosmice); „trăiesc în mine pe Dumnezeu cel viu / întregul univers creşte-n idee” (Postulate); „izvor de vecie să fiu mereu / de-a pururi trăitor în Dumnezeu” (Născut în virtual); „ce bucurie poate fi mai mare / decât să trăieşti pe veci în Dumnezeu” (Nunta din rod); „gândul soarbe lumina din Dumnezeu” (Exod); „ca un ou mă-nchid în a Ta credinţă” (Sfânta zidire); „gândul meu se hrăneşte cu Dumnezeu/ cum planta cu lumină şi căldură” (Hrană pentru zei); „Ard până la suflet în sonete” (Timp şi Lege); „Oricât aş vrea să cobor din gândire / să nu mai simt a trupului povară / atât de singur în dumnezeire” (Contraste); „Doamne, Te-aud cum respiri în Cuvânt” (Trist copist); „Duhul Sfânt a făcut în mine popas” (Umbra din rod); „inima-i har din harul lui Iisus” (Confesiune); „atât de singur orbit în Dumnezeu” (Regrete); „Şi vom fi în cer noi doi Doamne / stăpâni peste manuscrise şi toamne” (Arhitect de vise); „în Tine Doamne ca-ntr-o sferă închis / tot ce gândesc se face amintire” (Ardere de tot);”durerea Ta Doamne pe mine mă doare” (Rezonanţe), aşadar, o sumedenie de sintagme şi versuri sublime.
Aderare, pătrundere, locuire, contopire, rezonanţă, substituire, (în)locuire – toate acestea le înfăptuieşte Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu, într-o comuniune de spirit, aşa cum spune poetul: „palma Ta Doamne amprentele şi-a lăsat / pe sufletul meu însetat de lumină” (Viaţa mea, vis de zăpadă).
Şi cu o asemenea hrană spirituală, cum să nu zămisleşti tu însuţi lumină?
Şi, „dincolo de timp înzăpezit de zori / va ninge-n mine foc fără durere” (Ritmuri cosmice).
Motivele cosmice împletite cu cele spirituale şi filozofice, sunt foarte frecvente în versuri de o rară frumuseţe: „lumina zilei”; „corp de spirit”; „ritm cosmic”; „cadran solar”; „arbore cosmic”; „timpul şi spaţiul se pierd în absolut”; „stau stelele-n mine ca-ntr-un templu”; „întregul univers creşte-n idee”; „clipa eternă vine din absolut”; „eternitatea hrăneşte viaţa mea”; „lumina consumă şi ultima stea”; „umbra luminii” şi altele.
Îmbogăţit cu aceste experienţe mistice, spirituale, care uneori devin „axiome sacre”, versul devine „acel ceva plăpând, nemuritor şi sacru” (Platon).
Poetul însuşi se consideră „dascăl de suflete” care „în zori de iubire am cultivat candori” (Confesiune).
Şi, vorba poetului „prin cuvinte flux magnetic se-avântă / hrană pentru spirit lumina lină” (Axiome sacre).
Mai mult, Aurel M. Buricea are o convingere: „taina lumii stă-n „axiome sacre”, dar în final poetul, străfulgerat de Duh, afirmă: „nici forţa din atom n-o să-mi ajungă / să fiu calea adevărul şi viaţa / atâta timp cât mă bea dimineaţa” (Axiome sacre).
Şi câtă vreme omul va şti să descifreze taina din versuri, va putea să iasă, ca un spirit liber, de sub timp şi lege: „atât de aprins de sfânta lumină / că ard până la suflet în sonete / ca mireasma merelor din grădină // orice înger poate acum culege / taina din versuri fără să regrete / că n-am mai ţinut cont de timp şi lege” (Timp şi Lege).
Toate acestea pentru că: „în acest univers fără sfârşit / în toată lucrarea doar Tu Doamne eşti” (Sfântă zidire).
Omul e lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu şi în el vibrează suflarea divină: „te simt cum vibrezi în orice fiinţă / prin sfânta zidire eşti desăvârşit” (Sfânta zidire).
Emiterea de postulate lirice în genul panseurilor îi este foarte la îndemână acestui poet, care prin ani de experienţă spirituală a dobândit cunoaşterea mistică. Ex. „sufletul are în Sfântul Duh temei”; „puterea luminii din Cuvânt vine”; „starea de dincolo n-are măsură”; „taina divină ne-a zidit putere” ş.a. – versuri de neasemuită candoare, frumuseţe şi profunzime.
Iubirea – temeiul a toate şi prima dintre cele trei virtuţi creştine, îl face să rostească: „de-ar vrea cerul să mă mai nasc o dată / numai în iubire mi-aş face casa / vremea lumii mi-ar fi mai ordonată // şi-n acord armonic mi-ar trece viaţa” (Axiome).
Chiar dacă afirmă: „realul din mine-i adâncă rană” şi „doar logica din spirit mi-a dat hrană” – poetul e conştient că 
„în orice clipă-i dumnezeirea” şi moştenirea acestor sonete e cea mai de preţ urmă lăsată celor ce vin, o moştenire cu atât mai preţioasă, cu cât e de natură spirituală şi nu e supusă moliilor şi ruginii. Ceea ce înseamnă de fapt, totul.
CEZARINA ADAMESCU