Un copil la geamul unui salon. O femeie ţinând de mâna o fetiţă cu mâini bandajate. Un urs de pluş de culoarea cafelei cu lapte. Copii cu zâmbete dar cu răni sau diverse probleme de sănătate.Suspansul de pe holurile reci ale clădirii.Părinţi fără glas.Creioane.Malformaţii sau cazuri inoperabile. Jucării. Tot mai puţine asistente medicale. Părinţi ce se întorc pentru a susţine alţi părinţi. Doctori faţă în faţă cu ciudăţeniile sistemului românesc de sănătate. Riscuri. Tehnici perfecţionare. Renovare. Mucegai. Copii care încearcă să înţeleagă. Disperare. File de caiet scrise pe fugă în interiorul clădirii, de pe strada Buzăului, „Spitalul Judeţean Brăila”.
„Spitalul Judeţean”, repetam numele ăsta de la cap la coadă, ori de câte ori treceam prin apropierea clădirii.De mică, când foloseam mijloacele de transport în comun, şi primul lucru pe care îl auzeam era „urmează staţia Spitalul Judeţean”, mă tot întrebam „Ce o fi acolo?”, „Cum se petrec lucrurile?”. Priveam spre curtea cu bănci de lemn, vedeam femei intrând cu copii pe porţile spitalului, erau de regulă mai multe femei care făceau asta şi ţineau ochii în pământ, bătrâni mişcându-se anevoios sau tineri cu o eroare a sorţii. Uneori, auzeam sirena unei ambulanţe.Poate că aducea un copil,un bătrân sau o persoană grav accidentată…şi atunci mă gândeam „Ce grozavi sunt medicii?”.

Acum de pe o bancă din curtea spitalului, privesc o maşină cu număr de BR parcată în faţa mea. Un bărbat între două vârste stă pe locul şoferului. Când iese din maşină are în mâini o caserolă şi o pungă cu pâine. Un bărbat mănâncă într-o maşină, aşteptând. E ora prânzului şi e linişte. Un câine vagabond a intrat aici şi se plimbă printre bănci. Femei în pijamale înflorate intră şi ies din cele două magazine, la ale căror geamuri sunt îngrămădite fructe,dulciuri şi cafea. Pe scările spitalului o fată cu papuci roz priveşte absentă.Un tată îşi duce în braţe fiica adolescentă.Urc fără vlagă scările,căci liftul nu am voie să îl folosesc, către etajul cu numărul 5, secţia de pediatrie, unde am frăţiorul internat în urma unui abces dentar destul de grav. Văd părinţi ducând în braţe păpuşi frumoase, cu suflet, cu clame în păr şi lacrimi în ochi. Un spaţiu rece, în care sunetul televizoarelor color pornite să ruleze un desen animat sau altul, îl animă.Jucării şi desene în saloane, totuşi mirosul de spital persistă. Acel miros al dezinfectanţilor combinaţi, pe semne cu suferinţă. O femeie negociază cu bodyguard-ul să o lase să urce la etajul 5, deşi nu e ora de vizită. Trebuie să lase nişte scutece şi nişte mâncare.

Pe peretele din hol, un telefon public. O fetiţă vorbeşte în rromani.Două femei se plimbă cu palmele drepte pe obrajii drepţi. Aşteaptă. Părinţi ce vorbesc în puţine cuvinte. Telefoane care sună. Răspunsuri scurte. „E în operaţie.Acum îl operează. A plouat şi aici. Mama ce face?Te sunăm, da?”. Încordare. Două uşi ce se deschid cu o cheie. Înăuntru totul e ca acum 20 de ani, curate, recondiţionate „româneşte” , saltele urâte şi diforme, cearceafuri curate, dar parcă pătate inteţionat de destinul celor ce au fost sortiţi să le folosească. Şi uşile se închid.
Pe scările spitalului vezi oameni ce coboară cu atenţie. Întâlneşti prea puţine asistente şi te întrebi unde sunt, într-un salon sau într-un laborator. Apoi ţi se spune că asistente nu prea mai sunt. Vezi mulţi părinţi, pentru că la secţia de pediatrie, părinţii trebuie internaţi cu copii lor, mici, cu ochii în lacrimi de frică şi o disperare mută.
„Dacă părinţii nu ne-ar ajuta să îngrijim copii, nu ştim ce am face. Ar fi imposibil cu 2 asitente pe tură la atâtea saloane, circa 25- 30 de copii.Plus că noi nu îi internăm mamă, dar parintele vrea,îi este frică să îl lase singur, copilul plânge, se consumă. Ei sunt pentru noi de mare ajutor, atât pentru îngrijire, cât şi pentru supraveghere. Când ai atâtea pe cap, pentru că noi facem tratamente, fişe, schimbăm lenjerii, perfuzii, să raspunzi la telefon să mergi şi în laborator, să vezi dacă e vreun rezultat de luat.Cum să asiguri o îngrijire completă copiilor, fără ajutorul parinţilor, când nouă ne lipsesc peste 100 de asistente din câte ar fi legal să avem? Cred că spitalul ăsta are cel mai mare deficit de personal mediu”.

În orice secţie, între două operaţii urgente, între două discuţii cu rudele pacienţilor tratati acolo, între o masă pe fugă şi o glumă spusă unui pacient, doctorii de la Spitalul Judeţean Brăila aşteaptă deblocarea posturilor din sănătate.„Eşti legat de mâini, de picioare, e îngrozitor de frustrant, ţi se impun nişte date scrise de unii, într-un birou undeva,unde se uită pe nişte hărtii.Povestea asta cu posturile blocate de trei ani a devenit deja de nesuportat.Nu contează că mor oamenii, că sunt mai prost îngrijiţi…Plus că salariile..şi aparatura….’particularul’ ne mai salvează.”

Într-un colţ vezi un scaun cu rotile, o targă goală. Asistente mergând grăbit, ţinând în mâini hârtii sau medicamente.Birourile doctorilor sunt acoperite de hârtii, ca să se facă graficul pe luna în curs, cu personalul medical minim care poate asigura turele, două asistente au renunţat la concediul de odihnă, iar o a treia, care işi scrisese demisia, a acceptat să mai rămână 15 zile. „Asistentele pleacă şi pleacă şi pleacă, tot încerci să le înlocuieşti, dar e din ce în ce mai greu, şi în prezent suntem la limita de funcţionare din acest punct de vedere”. Atracţia clinicilor private şi a străinătaţii. Salariul unei asistente debutante în România -550 lei.
Un tată supărat şi plin de durere strigă pe holuri ” Sistemul de sănătate în momentul de faţă, este ultima fabrică socialistă încă în funcţiune!!”
Mă îndrept cu frăţiorul meu spre cabinetul doctorului Deac, cu speranţa că nu va fi nevoie de o operaţie facială şi că o „să scăpăm cu o mică incizie”. Ne primeşte politicos, dar presat de timp, căci coada e mare. Diagnosticul e pus, tratamentul prescris şi sus înapoi la salon.Înnumăram zilele, orele, minutele şi inflamaţia la dinte…toate ne anunţă că am scăpat cu bine.Au trecut 5 zile, şi coborâm iar la un ultim control, sperăm noi, căci e vineri şi în weekend nu se mai fac externări…Răspunsul pozitiv al doctorului de a pleca acasă, ne aduce culoarea în obraji.
Urcăm însoţiţi de o asistentă care îmi povesteşte o problemă similară care a avut-o şi fiul ei, fiind rezolvată de acelaşi doctor.
Ajungem la etajul 5 şi văd holul…copiii…Ce ştiu oare copii-pacienţi despre sistemul – sanitar? Copii, ei bine, copii nu pot plăti asigurările de sănătate. Cu parinţii e altă poveste.
Se aude telefonul, o femeie anunţă că operaţia s-a terminat, a reuşit. Că nu vor mai pleca în străinătate, fetiţa e acum bine.
La etajul 5, cu două sacoşi în mână, uitându-mă la frăţiorul meu care îşi ia ramas bun de la ceilalţi copii ce nu au fost la fel de norocoşi, văd o asistentă cu parul lung ca în poveşti împingând un scaun cu rotile în care stă cuminte o fetiţă cu mâinile bandajate.„Uite, tu o să ai patuţul acestui băieţel care tocmai pleacă acasă, aşteaptă un pic, schimbăm aşternutul şi apoi gata.” Noi trebuie să coborâm, fetiţa face cu mâna şi ne spune „pa pa”, „la revedere” spune şi asistenta.

„Femei călcate în picioare pe scări, urlete de furie şi amenintari că bolnavii vor fi lăsaţi de izbelişte. La Spitalul Judeţean din Brăila lucrurile au scăpat de sub control şi miercuri.Sute de asistente şi brancardieri s-au îmbrâncit cu agenţii de pază după ce au descoperit că li se taie lefurile şi sporurile. O asistentă cu vechime de la Spitalul Judeţean Brăila primea, înainte să fie anunţată că i se taie sporul de noapte, 628 de lei. Miercuri, în ziua de leafă, angajaţii şi-au tot verificat conturile. Degeaba. Banii nu au intrat.Sindicaliştii spun că au informaţii că 105 angajaţi sunt pe lista de disponibilizări, iar 40 de asistente ar urma sa fie redistribuite. Nu se stie însă la ce secţii şi dacă este nevoie de personal acolo.” Sursa:”Ştirile PROTV”