AUREL M. BURICEA
Toți prietenii lui Fănuș Neagu cunosc faptul că, venind „Acasă” , era întotdeauna cazat la camera 310 a Hotelului 
„Traian”. Cameră cu dichis „mobilată” cu microfoane, băieții cu ochi albaștri fiind bine informați că maestrul este unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai regimului de tristă amintire. Împăratului metaforei nu-i păsa. Avea „ o gură de aur”, iar noi, ucenicii, ascultam cu urechea la ușă ca nu cumva …
Aici, într-o seară, un prieten „ sus-pus ” ne descrie cum va arăta faleza prezidențială și Fănuș rămâne stupefiat de megalomania „piticului”.
Rămași singuri, schimbă vorba și recită din marele dispărut Nichita Stănescu. ” Eu sunt absența gândului și m-am întâlnit cu Fănuș”. Deschide, apoi, larg fereastra și privește orașul căzut în bezna nopții și nu numai… Privirea gândului colindă drumurile Câmpiei spre Gradiștea și Ulmu… Câteva momente de tristețe tăcută, o uimire și-o poruncă:
„ Ce faleze frumoase facem, domnule! În faleza asta intră și portul prezidențial care va fi amenajat pentru 10.000 de suflete. Din partea autorului : nu am fost prezent, vă rog să luați prezență prin închipuirea mea. Eu cred că nimic nu-i adevărat din ceea ce au spus prietenii mei, pentru că eu ar trebui să zac la închisoare și ei ar bea singuri”. Acest raport către <Siguranța> Statului îl fac deliberat și superstițios. Deliberat că nu lucrez în siguranță și superstițios, că nu se va întâmpla.
Hai, să vă spun o poveste frumoasă ! Era odată un copil și iubea mama, tata și surorile și Dumnezeu i-a dat în minte – prin ce vioară!- să fie scriitor și de-atunci minte. Dar știe să mintă frumos și, observați, pentru că știe chestiunea asta, o repetă. Eu am vrut să fiu repetent în toate clasele primare și am avut nefericirea să fiu premiant. Mă jur că-i urăsc – a doua aluzie la „împușcat”- pentru că n-am ajuns să-i lovesc la călcâie. Eu am fost premiant, vrând să fiu repetent. Vreau să știu un caz invers. Oare se va compune dintr-un dop de sticlă spartă, dintr-un unchi olog și de frica de mine? Vă rog să fiți toți premianți! Lăsați-mă pe mine repetent! Să vă dea Dumnezeu atâtea abecedare câte gândesc eu că meritați!
La revedere! A început să iasă soarele. Deci, lui nea Manole, în eternitate, îi trimit prin mine însumi sau prin fiul lui un pahar de vin. Și îl întreb : – Acolo e așa cum spuneai? Sunt la fel de răi ca noi sau nici matale nu poți să-mi răspunzi? Aurel m-a jignit de 3 ori și eu nu l-am bătut. Ce ar fi, nea Manole, să mai ieși odată în capul poieniței cu un vin sobru și intelectual, iar noi să-ți spunem „ La mulți ani tataie!”.
Nea Manole, dacă nu ieși, mă lași pe mine și pe Aurel unei patimi mai aprige decât noi : cuvântul din vinul bun. Nea Manole, să-ți odihnească oasele în lebede subțiri și să ne iubești, bre !
Cu dragoste,
Fănuș Neagu, 18 martie 1988, Brăila ”.
Se împlineau doi ani de la trecerea tatălui meu în umbra cerului.
Am notat aceste gânduri pe o revistă cu data de mai sus. Sunt semnate de bijutierul Limbii Române și păstrate drept mărturisire timpului ce va să vie.