Născut în trup de înger, sufletul marelui prozator Fănuș Neagu, îmbătat de imensitatea câmpiei, frate cu arborii 
și-nduioșat de cumpăna fântânii când ciutura se-apleacă în amețitoarea imensitate a cerului…
O noapte de insomnie cu bijutierul Limbii Române, o fereastră deschisă spre izvorul cu apa vie a miresmelor, bucuria țăranului după ploaie, atunci când Sfântul Duh trece lumina spre izbânda rodului, zidind geometria cunoașterii. Dumnezeu pipăie spiritul cu gândurile lui Fănuș. Mereu răscolit de soarta străbunilor săi, țăranii, o lume pe cale de dispariție. Tehnica viitorului va șterge umbra țăranului din câmp. Și, pe când împreună rememorăm istoria câmpiei, țăranii se retrag tăcuți și resemnați, unul câte unul, în pământ, numele lor intră în cărți și literele se fac fluturi, colindând basmele. Ultima generație de țărani populează legendele cu viața lor aspră, săracă, bătuți de ploi, viscole și ger, umilințe existențiale de tot felul, uitați de guvernanți ca-ntr-o gară pustie peste care crește iarba nepăsării. Și plâng istorii mistice peste lanuri de grâu. Atâta lumină, câtă istorie. Umbra lui Isus iluminează bobul de grâu cu veșnicie.
Din neam în neam, vremurile întrupate în memoria marelui prozator „ transpiră metafore ” , spunea cândva Nichita… Toți truditorii întru ființa cuvântului din acest spațiu spiritual iubesc Brăila, dar nimeni n-a vrednicit orașul ca geniul fănușian. Doar zorile beau lumină din electricitatea Dunării. Indiferența fluviului curge și, odată cu ea, lumea mea.
Amintiri vibrând în oglinzile din geana zorilor ce vor să vină :
„ Am crescut într-un noian mitologic, într-o vrajă a Câmpiei și a Dunării. Toți aparținem unui spațiu anume… Iar eu voi purta mereu în inimă spațiul unde m-am născut” ,
mărturisește nostalgic Maestrul.
Îmbătrânesc satele, drumurile iubirii urcă spre cer împinse de clorofila Timpului. Fâșii de noapte se desprind de limba clopotelor de lut. Smeriți, cu frica de Dumnezeu, țăranii se retrag sub cerga verde a câmpiei. O corabie spre Bethleem, încărcată cu grâu…Întru pomenirea celor ce-au trecut în lumea umbrelor cu văzduhul sub pleoape. Tataia Vasile și mamaia Paraschiva ne zâmbesc dintr-o lacrimă de cer. Fiul lor plecat dintr-un mal de timp a populat spațiul de legendă al Dunării cu sămânța metaforei. Starea de grație roditoare, înclinată spre poezie, Fănuș – visător, optimist fără de seamăn iubitor al legendei brăilene. E o minune că suntem prinși în acest univers ca fluturii în insectar. Aripile lor larg desfăcute simulează zborul veșniciei. Dar toate sunt trecătoare. Fir de nisip în ochiul clepsidrei. Între a fi și a nu fi. Între gândire și realitate moare o eternitate.
Ce sublim ar fi dacă cei aleși să conducă azi această comunitate ar dura o casă memorială în satul natal al prozatorului : Gradiștea – de – Sus , satul copilăriei, pământul dumnezeiesc care l-a zămislit pe Fănuș.
Brăila s-a îmbogățit cu opera genialului prozator.
Factorii de cultură ar face o mare realizare pentru istorie, declarând ” casă memorială „ la Gradiștea, acolo unde Fănuș Neagu a văzut lumina zilei, a copilăriei, a iubit, a suferit pentru nelegiuirile țăranului și, cu har, a zămislit monumentala operă. Să iubim și să cinstim creatorii și atunci când dialogurile mai pot avea loc.
„ Oamenii au darul să viseze, pentru că privesc bucuriile naturii-florile, iarna, arborii, veverița, jderul și cerbul. Când visul este împușcat, cred că, pe lângă sânge, trebuie să curgă și albastru. Pentru că e cea mai frumoasă culoare, culoarea speranței. Când moare un vis, seacă și curcubeul și celelalte culori ”
spunea Fănuș Neagu, privind dincolo de mitologia apelor.
„ Insomnii de mătase ”, cu Fănuș Neagu, e ca și când ai vedea lumina izvorând în cuvinte.
Sursă : Arhivele cerului de Aurel M. Buricea
Ed. Danubiu – 2001–
