Poesia, rațiunea, credința. Noile sonete ale lui Aurel M. Buricea
Sonetist redutabil, din categoria acelora, tot mai puțini astăzi, care știu să lucreze cu sfânta limbă românească fără a o mutila, cum destui îndrăznesc astăzi, fără de talent literar dar doldora de vanități, Aurel M. Buricea s-a impus cu certitudine între poeții noștri de frunte. Fără a se visa mai întâi statuie ca apoi să uite că darul cel mai de preț al omului munca este, în orice domeniu al vieții, acest autor, cu un destin identitar profund și definitiv în literatura română, arată virtuțile scrisului său autentic și în volumul Psaltirea lui David în sonete (București, Editura Semne, 2015, 160 p.).
Extrem de convingător în încărcătura lirică și în predicația etică, sonetul lui Aurel M. Buricea demonstrează o experiență bogată de poet inspirat, între damnațiune și mântuire, mobilitate a 
imaginarului și meditație vizionară. Altminteri mituri și mitografii restaurate, poemele acestui volum arată o elaborare atentă însoțind voința de perfecțiune pe care i-o știam din cărțile anterioare. Dar avem aici și o abordare cumva inedită față cu tot ce știam despre efuziunile, elanurile unei lirici închinând grațiosului și inefabilei treceri, despre ritmările inconfundabile ale unei construcții de o geometrie clară a propriei structuri/structurări. Mai precis, acum, ruperile de ritm, incantatoriul grav și insistența pe cuvântul rezolutoriu, lumină și balsam sufletesc, alcătuiesc elemente esențiale în combustia acestei cărți interesante. Interesantă, desigur, nu doar ca idee și temă. Psalmodierea, cum va constata cu surprindere cititorul obișnuit cu sonetul fidel tuturor canoanelor, poartă parfumul arhaității iar autorul încearcă să păstreze sonetele sale în coerențele textului vechi. Și reușește în bună măsură, ceea ce sporește valoarea acestei insolite „psaltiri”. Istoria și mitul își exfoliază convergențele și se simte un impuls titanic în exprimările eului liric: „Dumnezeul meu cel binecuvântat/Mâinile mele la luptă le învață/Iar degetele la război se-agață/În grea deșertăciune m-am avântat//Ce-i omul că Te-a făcut cunoscut lui/Sau fiul de om că-l socotești pe el/Și zilele lui ca umbra trec la fel/Minunea lumii în slava Domnului//Pleacă cerurile și Te pogoară/Atinge-te de munți fă-i să fumege/ Și să scapi de străini ultima oară// Cântare nouă îți voi cânta Ție/În psaltire și strune voi atinge/De-l voi scoate pe David din robie” (Psalmul 143, p. 147)
Cartea conține 150 de psalmi iar ordinea, firește, e una stabilită de poet. Aurel M. Buricea crede mai ales „exaltării” semnului, fundamentările simbolice ale sonetelor ivindu-se din dorința unei (auto)examinări. Rațiunea și credința, evocă antinomia acelui goethean „Erdgeist” față cu „Das Absolute”, durerile ca și bucuriile lumii evidențiază natura umană dar și divină a omului lutului. Se reține din foarte multele reușite sonete ale volumului nota unui autenticism sever și o dialectică lăuntrică a simbolurilor. În Psalmul 18, de pildă, sugestia trimite la idealul umanității fericite dar amprenta decisivă trebuie să aparțină individualității celui ce crede binelui etern: „Aud când ziua zilei spune Cuvânt/Și noaptea nopții vestește știință/În tot pământul a ieșit credință/Fără prihană legea prinde-avânt//Veselesc inima gândirea sfântă/Luminează ochii porunca dreaptă/Prin judecata Ta Doamne urc treaptă/De adevăruri care mă încântă//Doar frica de Domnul este curată/Domină veacul veacului ce vine/Puterea divină fără durată//De cele rele apără robul tău/Nu-l face slugă la cele străine/Cu forța din cer stinge râul din râu” (Psalmul 18, p. 22)
Unitatea acestei cărți o recomandă de la sine. Dar simți un atașament real și față de creația acestui liric important care, debutant la crugul anilor 70-80 din veacul trecut, de atunci a arătat un interes aparte pentru solemnizarea frazei lirice, pentru imagini-simbol și desfășurarea liberă, aproape ca o desfătare, a unui imaginar al sensurilor înalte ale lumii, ale omului, ale vieții. Psaltirea lui David în sonete completează panoplia succeselor editoriale purtând marca Aurel M. Buricea.
Cronică publicată și în „Cimitirul cuvintelor” de Ionel Bota